Din dorinta de originalitate, realizatorii Vaduvei vesele dupa Franz Lehar, tandemul Daniela Dima si Andrei Serban, au adaugat libretului scris la debutul secolului trecut de Victor Leon si Leo Stein insertii din scrierile lui Andrei Plesu si Radu Paraschivescu. Daniela Dima si Andrei Serban, care s-au ocupat si de regia acestui spectacol de opereta, au atasat o poveste paralela celei originale, prin inventarea unui tinut imaginar, MoldRoSofia, din zona Europei balcanice, virusat de molimele lipsei de etica si de rasturnarea scarii valorilor, concretizate in coruptie, hotie, demagogie, duplicitate, tradari, inselatorie, goana dupa bani etc. Noul libret se straduieste sa ingemaneze doua story-uri: cel cunoscut, al bogatei vaduve Hanna Glavary curtata cat din dragoste, cat din interes pecuniar; si unul nou, al unei comunitati degradate de imoralitate, ceea ce vedem la o simpla privire in jurul nostru, in care totul se face dupa principiile pragmatismului feroce. Bunele intentii scenaristice devin excesive, atat ca durata, patru ore, cat si ca tematica, iar multiplele adaugiri concureaza originalul, tind sa-l sufoce, trecandu-l in fundal, privandu-l de farmecul stiut. Noul libret pacatuieste prin repetitivitate, enumerand teme, e drept, ale zilei, precum detinuti celebri, paparazzi sacaitori, staruri de televiziune semidocte, plagiate flagrante, deszapeziri oneroase, politicieni fara scrupule, adultere numeroase etc. Adunate gramada, schitate ironic, cu glumite ce ar trebui sa amuze publicul (o parte a lui rade ca la sitcomurile ori show-urile de pe micul ecran), completarile acestea sunt redundante. Fara sa mai fie necesar, caci e clar din vorbe, sarja este dublata si printr-o gestualitate la limita trivialului, care nu are ce cauta pe o scena de Opera. Nu din pudibonderie sustin asta, ci din motive estetice. E prea mult, din acest punct de vedere, in aceasta Vaduva vesela, chiar daca e „ceva ce n-a vazut Parisul“.
Relocarea, mixajele, colajele de scrieri sunt practici regizorale cu indelungata utilizare, ce nu mai surprind. Iar astazi, in deplina libertate de expresie publica, ma intreb ce menire mai au „soparlele“, limbajul esopic gen Nikitauk (referire la amantlacurile fostului primar al Iasului) si altele asemenea. „Cusaturile“ se vad, nu sunt organice, nu cresc firesc din structura libretului original. E un registru rezultat din asezarea unui bemol ce coboara tonul general spre gesturi vulgare, posterioare aratate explicit si frecvent publicului, seminuditate (pe unii ii avantajeaza, pe altii dimpotriva etc.), cu idei bagate-n ochi, desi sunt evidente.
Sub aspectul teatralitatii, a-i pune pe solistii de opera sa rosteasca partituri actoricesti nu e tocmai solutia ideala. Obisnuiti cu un anumit stil, specific genului cantat (declamativ, in mijlocul scenei, cu fata la public), unora le vine greu sa joace ca actori. Iar cand alaturi il ai si pe Claudiu Bleont, atunci decalajul se adanceste, devine insurmontabil. Partea muzicala e impecabil sustinuta atat de orchestra (dirijor Ciprian Teodorascu, la reprezentatia pe care am vizionat-o), de cor (dirijor Raluca Zaharia) si de solisti (Ana Maria Donose, Adrian Marcan, Valentin Vasiliu, Marta Sandu, Andrei Fermesanu, Gabriela Daha, Tatiana Purcaru, Robert Buzila, Ovidiu Manolache, Vasile Filimon, Tudor Florenta). Ansamblul coral si dansatorii sunt insa inghesuiti in scena, din cauza dimensiunii decorului (scenografie Anka Lupes), prea mare pentru scena ieseana. Utilizarea turnantei ca unica solutie de schimbare a cadrului anihileaza calitatea rezolvarilor plastice. Neevoluand, reluand mereu aratarea spatiilor prin rotire, ca receptor, dupa prima ora nici nu mai vezi decorul, totul fiind predictibil.
Andrea Gavriliu s-a aflat acum la prima ei colaborare la o productie de opereta. Venind din teatru si teatru-dans, unde coregrafia are tipicurile ei, creatoarea n-a gasit solutiile cele mai potrivite pentru un corp de balet cu pregatire clasica. Dansatorii, un grup foarte inegal ca posibilitati tehnice si conformatii fizice, ar fi putut duce o inventie coregrafica mai elaborata, mai bogata ca vocabular de miscare. Momentul de step al actorului Ruslan Barlea e superflu, nu-si justifica prezenta in economia spectacolului si nu este foarte impresionant.
Un alt lucru pe care nu il pot intelege este de ce li s-au pus lavalier3e interpretilor. Nu numai ca este neobisnuit pentru opera si teatru, impostatia facand parte din „fisa postului“, dar nici nu s-a simtit nevoia. Sonorizarea amplifica, insa schimba sunetul natural, iar cateva fosnituri si caderi accidentale de track-uri au demonstrat ca intermediarul tehnic, in loc sa sprijine, a incurcat.
Ideea de-a canta ariile cand in romana, cand in franceza, cand in germana, cand in engleza, ba, intr-una din bucatile lui Danilo, in toate pe rand, induce ideea de lume cosmopolita, dar suprapune muzicalitati lingvistice diverse. Trecand peste regula de aur a operei, care impune justificat interpretarea in limba originala a libretului, tocmai din motive de muzicalitate, gaselnita e doar in sine, fara efecte artistice suplimentare.
Problema fundamentala a acestei montari e cautarea cu dinadinsul a noutatii. Cu pretul exceselor, care excese nu fac niciodata bine. Finalul e intins si confuz: masinistii scot decorurile din scena, iar de la pod cad fulgi de zapada pe scena goala, unde Claudiu Bleont se intreaba monologat, retoric: cum putem schimba toate lucrurile acestea?