Primul roman al scriitoarei si traducatoarei Veronica D. Niculescu, circular, este de o frumusete greu de cuprins in cuvinte, cu fraze superbe si ritm lin, cu povesti in povesti – care se deschid in fata cititorului precum infloresc bobocii, dupa ce sunt atent ingrijiti –, cu fire peste fire tesute in ele, cu personaje fabuloase, cu plante si pasari care de care mai fermecatoare, cu rasuciri in timp, inainte si inapoi, mai ales inapoi, cu poezie si proza, poezie in proza.
O carte despre iubire, relatii, copilarie, familie, depresie, singuratate, dor, literatura, imaginatie, realitate, fictiune, carti, scriitura. O carte a cartilor, a povestilor, daca vreti, deoarece, asa cum spunea si scriitoarea si jurnalista de radio Adela Greceanu la lansarea volumului de la Bucuresti, Spre vai de jad si salbatie este una dintre cele mai frumoase declaratii (si pledoarii, as adauga) pentru literatura din cate am citit.
Veronica D. Niculescu a brodat poate cea mai complexa carte de-a sa de pana acum. Dupa volume de proza scurta (Adeb, Limes, 2004; Orchestra portocalie, Cartea Romaneasca, 2008; Rosu, rosu, catifea, Casa de Pariuri Literare, 2012; Floribunda, antologie de proza scurta, TipoMoldova, 2012), doua microromane (carti-surori: Simfonia animaliera si Hibernalia, 2014, respectiv 2016, ambele la Casa de Pariuri Literare) si doua volume in colaborare cu Emil Brumaru (Basmul Printesei Repede-Repede, Polirom, 2009; Cad castane din castani, Polirom, 2014), scriitoarea publica acum un roman cu nume straniu, Spre vai de jad si salbatie, subintitulat Adevarata viata a unei false printese, parca avertizandu-ne ca nimic nu e ceea ce pare la prima vedere, ca ar trebui sa ne pregatim altfel pentru aceasta lectura, sa citim atenti si sa ne bucuram de indiciile presarate in poveste ca praful magic al zanelor in basme.
Si, daca tot am ajuns la basme, trebuie sa stiti ca romanul, alcatuit din trei parti, cuibareste in miezul lui un basm minunat, scris chiar de protagonista volumului, Miranda Dortloft – „Mereu da Flor si pasarea maiastra“ de Miranda Dortloft. Are trei parti, fiecare parte are noua subparti cu cate noua catrene (in proza) si se incheie cu un epilog, compus din alte noua catrene. 1.008 versuri care spun povestea printesei Mereu da Flor, care „traia cum nu traieste nimeni, avea mai mult decat poftea, da-n lumea ei fara prieteni Mereu da Flor se plictisea. Erau o doica, trei testoase si-un caine mare, Malamut, paingul Firedematase si papagalul Glasurat. Si trepte multe, intortocheate, spre mii si mii de incaperi, unde zaceau, de mult uitate, comori in cuferi, mari averi…
Dar ea ca intr-o colivie traia-n palat zi dupa zi, simtind ca nu mai este vie intre supusii ei cei vii, ci-un fel de biata jucarie purtand in miez un arc stricat, dupa ce o bizarerie, ceva, cumva, a defectat“ (p. 31). Dar, ce noroc!, il intalneste curand pe batranul Biblio si lumea ei se va schimba. Descopera, alaturi de el, magia cartilor si placerea nespusa de a citi. Si, tot gratie lui Biblio, isi va recunoaste alesul atunci cand va veni, insotit de pasarea maiastra.
Basmul cu pricina leaga partea intai a romanului de cea de-a treia, inceputul de sfarsit si sfarsitul de inceput. Volumul se deschide, de altfel, cu sfarsitul, cu suferinta protagonistei, care, incercand sa nu scrie propria poveste, isi imagineaza alta, construieste o altfel de lume, in care poate fi Mereu da Flor.
In prima parte a cartii, Pe drum, Miranda isi gaseste, incet, incet, locurile, momentele si atmosfera potrivite pentru scris, gandindu-se ca „Povestea pe care vreau sa o scriu nu exista decat daca eu ma asez si o scriu“ (p. 13), ca „Scrisul fara batatorit si ocolis nu se poate“ (p. 17), ca o „Ajuta faptul ca biblioteca este departe. Drumul dintre casa si biblioteca e distanta dintre realitatea mea si poveste“ (p. 20). E sfasiata de trecut, un trecut care revine permanent in zilele ei. Se concentreaza pe povestea pe care vrea sa o scrie, se agata de ea, se sprijina pe ea. Pentru a supravietui, are nevoie de scris. Isi doreste sa poata scrie „o carte frumoasa, nespus de frumoasa, sa pot pune in ea toata jalea si toata bucuria, sa le transform, sa le despic si multiplic“ (p. 24). Se teme de orice ar putea-o sustrage de la scris, dar si de tot ce poate urma dupa incheierea povestii.
Glisam din nou spre basm, partea a doua a cartii. Uneori, realitatea basmului seamana izbitor cu realitatea Mirandei. Alteori, ele sunt intoarse cu susul in jos, se povestesc invers, ca printr-o oglinda. Structura basmului ne dezvaluie si ea multe despre protagonista romanului, care, aflata intr-o puternica depresie, simte nevoia preciziei, a rigorii catrenelor.
Nimic nu are final, in afara de povestea de iubire
In cea de-a treia parte, care da si numele romanului, o cunoastem din ce in ce mai mult, prin acumulari de secvente, pe Miranda Dortloft, pseudonimul literar al Mirandei Corbeanu, falsa printesa, fiica Reginei si a lui Iustin Corbeanu, sora Soranei. Ne apropiem de ea prin istoriile familiei ei – doua lumi diferite care s-au ciocnit si au invatat sa convietuiasca –, prin copilaria sa la Pitesti, prin dinamica relatiilor, prin dezamagiri si bucurii – dintre care cel mai mult si mai mult am rezonat, firesc cumva, la intalnirea fermecata cu biblioteca, cartile si, desigur, cu Malina Ivanovna, „bibliotecara cu pulover verde si parul roscat“, pe care am iubit-o la fel de intens precum mica Miranda –, prin maturizarea ei brusca si dureroasa, smulsa din „labirintul verde de salbatie si de jad“; vin apoi adolescenta Mirandei, bunicii ei, plecari si intoarceri, luni de inginer, ani in presa – care i-l aduc pe Ivan Gruzin in viata sa, si, odata cu acesta, pe domnul Teodorescu, batranul misterios cu pachetul – si o plecare definitiva in Bucuresti. Un hau.
Nimic nu are final, in afara de povestea de iubire. Scenele se desfasoara pana la un punct, apoi curg altele si altele, intrerupte de un „nu“ atunci cand pare greu de indurat. Miranda vrea sa pastreze tacerea, nu isi doreste sa scrie despre ea si Ivan Gruzin, nici nu ar putea, ea vrea sa porneasca de la un sambure din realitate, apoi sa imagineze si sa construiasca – asa cum procedeaza cu Omul pe care-l asteapta acasa un canar sau cu Inceputuri de roman in Bucuresti. Si tocmai aici mi se pare deosebit romanul, in ce ramane dupa taceri, in ce nu se spune, dar se sugereaza, in ce nu se vrea sa se povesteasca, in povestea care se cladeste in ciuda vointei autoarei-protagoniste.
Iar cuvintele minunate folosite mi s-a parut ca au intregit romanul acesta tandru si dureros. Sa luam, de pilda, „salbatie“, un cuvant care mi-a sunat a „salbaticire“ la inceput, dar care este de fapt firul verde de iarba cu tulpina rigida si flori reunite in spic, care se mai numeste si „raigras“, si „nebunarita“, ambele sinonime fiind intrebuintate de-a lungul cartii, ultimul doar o data. Cuvinte pline de miez! Sigur, veti avea nevoie de un dictionar pe ici, pe colo – eu, una, m-am bucurat sa-l folosesc, pentru prima data dupa multi ani, citind o carte de literatura.
Sa scriu, sa nu scriu, sa scriu, sa nu scriu, sa scriu – asa mi-am petrecut cateva zile, intocmai precum Miranda Dortloft la finalul cartii („Sa public, sa nu public, sa public, ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste, nu ma iubeste…“), intrebandu-ma daca sa scriu sau sa nu scriu despre acest roman, daca nu i-as lua cumva, scriind, din frumusete. Nu pot decat sa sper ca am reusit sa cuprind macar o scanteie de frumusete din carte si ca voi, bunii cititori, va veti cuibari curand in coltul vostru preferat de lectura si veti porni la drum Spre vai de jad si salbatie, lent, lent.
Veronica D. Niculescu, Spre vai de jad si salbatie, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, iunie 2016