– Fragment –
Multi evadati se deplasau pe jos dupa iesirea din spatiul punitiv, devenind obligatoriu niste „maratonisti“, intrucat erau intr-o cursa contracronometru cu persecutorii lor, dar si intrucat acest mod de deplasare era cel mai la indemana. O parte dintre ei se salvau la propriu datorita vitezei cu care fugeau; „maratonistii“ trebuiau sa aiba picioare bine antrenate pentru marsuri si escaladari. Unora, care au ratacit luni sau chiar ani (in cazuri extreme), li s-ar putea acorda atributul de globe-trotter, caci au strabatut mii de kilometri intr-o fuga devenita marea aventura a vietii lor. Recordul il detine un evadat francez din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care, desi a evadat in 1943, a ratacit doi ani prin Germania pana sa ajunga acasa.
Jurnalele sau memoriile evadatilor descriu de obicei in mod amanuntit drumul greu, periculos.
Fugarii erau avantajati daca intalneau paduri, munti si santuri in care se puteau ascunde rapid. Este insa doar cazul evadatilor de pe continent. Chiar daca erau fugari, cine ar fi putut ramane insensibil la poezia naturii? Evadatii refuza orbirea, ba chiar, dimpotriva, ochii lor pot sa recepteze mai bine cromatica si picturalitatea vegetala – totul privit din perspectiva perceptiva a omului liber. Oricat de patetic sau desuet ar suna, fugarii reinvatau, de fapt, sa traiasca si sa simta sinestezic. Ei redescopereau cu incetinitorul un soi de carpe diem frust si adaptat la imprejurari. Ca oricaror evadati, doua elemente le erau strict necesare si „maratonistilor“: hrana si imbracamintea. Dupa indelungi peregrinari – daca evadarea dintr-o inchisoare ori dintr-un lagar avea sorti de izbanda, evadarea dintr-o tara inamica era mult mai dificila –, multi evadati ajungeau in stadiul de paria, vagabonzi si cersetori, drept care se predau ei insisi autoritatilor in cele din urma, nemaiputand sa indure conditiile mizere in care traiau.
Uneori, drumul evadarii se dovedea a fi o calatorie aproape obisnuita, intrucat norocul le suradea fugarilor. In majoritatea cazurilor insa, calatoria era o ratacire plina de peripetii, „peregrinii“ traind spartan, primitiv prin forta imprejurarilor. De altfel, sensul deplin pe care il capata evadarea pentru „maratonisti“ era acela al unei calatorii initiatice. Ei deveneau pícaros fara voie si trickster-i de nevoie, intr-o ratacire cu talc in cele din urma. Calatoria facuta pe jos, adica prin parcurgerea dura a distantelor, le adancea insasi povestea vietii, la care aveau mult timp sa mediteze. Fiecare calatorie initiatica de evadare depindea, de altfel, de spatiul geografic inconjurator: caci una era fuga prin Germania nazista, alta fuga prizonierilor francezi din Indochina ori a celor americani pe teritoriul Vietnamului; si alta era fuga evadatilor din Gulag prin stepa si tundra siberiene. In cazul evadatilor din Germania, natura era obisnuita, avea elemente cunoscute (desi traversarea apelor era mai totdeauna problematica), in timp ce in ultimele cazuri (Indochina, Vietnam, Siberia) infruntarea junglei, a stepei si a tundrei era o noutate ce supunea fugarul unor aventuri riscante si, implicit, unei initieri sau chiar unui ritual de trecere, simbolic vorbind.
Evadatii francezi, britanici ori americani din Germania izbuteau sa se hraneasca „europeneste“, cu paine, ciocolata sau chiar carne (a unor animale vanate intamplator: iepuri, caprioare), in timp ce evadatii din Indochina si Vietnam se hraneau in cel mai bun caz cu banane si isi confectionau unelte din bambus pentru a razbate prin jungla. Iar cei care strabateau stepa si tundra siberiene se hraneau cu muschi de copaci, ciuperci, uneori consumau carne de ren ori de cal, popandai, soareci de camp.
Au existat cazuri cand evadatii din Gulag, ajunsi la limita insetarii, au consumat inclusiv sange de animal; asa cum au existat cazuri de canibalism, chiar daca nu printre detinutii politici evadati din Gulag, ci printre aceia de drept comun. Se intampla uneori, de pilda, ca, atunci cand evadau, detinutii de drept comun sa ia cu ei si un detinut politic; acesta era poreclit „vaca“ intrucat la un moment dat, atunci cand nu mai exista nici o posibilitate de hrana – mai ales in tundra siberiana –, urma sa fie mancat de fugarii de drept comun. Detinutul politic era atras in planul evadarii fara sa i se spuna ce rol avea; el era orb in privinta destinului sau pana in ultima clipa, cand era sacrificat si devorat de ceilalti.
In general, fiind deshidratati, prizonierii de razboi din Indochina si Vietnam ori detinutii politici evadati din Gulag erau expusi arsitei, mlastinilor si febrei paludice; sau, dimpotriva, frigului si inghetului. Orice evadat era constient de faptul ca, dupa fuga, urma „vanatoarea“: aceasta era cea mai dificila atunci cand era vorba despre „maratonisti“. In cazul evadatilor din Indochina sau Vietnam a existat in fundal si un conflict cultural, la nivel de cutume. Se manifesta, de fapt, socul fata de alta cultura, fata de o alteritate, caci evadatii intrau in contact silit cu o civilizatie necunoscuta lor, pentru care nu aveau antrenament psihic ori spiritual. „Maratonistii“ prin Europa strabateau o natura relativ cunoscuta, o geografie relativ familiara, in timp ce „maratonistii“ prin jungla sau prin stepa si tundra erau expusi capriciilor unei naturi imprevizibile, pentru care nu erau caliti. Din acest motiv, de altfel, lagarele coreene, vietnameze sau japoneze nu erau inconjurate intotdeauna de sarma ghimpata, sensul fiind acela ca jungla insasi tinea loc de sarma ghimpata. Pitorescul terifiant al calatoriei (mai exact, al memorialisticii evadarilor) este prezent si in evadarile africane (ale unor prizonieri de razboi sau detinuti politici), unde pericolul fiarelor salbatice, al junglei si al desertului constituie un element de aventura asumat de fugari.
AUTOAREA
Ruxandra Cesereanu este poeta, prozatoare, eseista. Profesor la Catedra de literatura comparata a Facultatii de Litere din Cluj, face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, in cadrul caruia sustine ateliere de scriere creativa in poezie, proza si scenariu de film. Este redactor-sef la revista de cultura „Steaua“. Dintre volumele de poezie si proza ale scriitoarei publicate pana acum amintim: Zona vie (poeme, 1993); Purgatoriile (proza scurta, 1997); Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, 2006); Tricephalos (roman, 2002); Kore-Persefona (poeme, 2004); Nebulon (proza scurta, 2005); Nasterea dorintelor lichide (proza scurta, 2007); Coma (poeme, 2008); Angelus (roman, 2010); California (pe Somes) (poeme, 2014). La Editura Polirom a mai publicat: Decembrie ’89. Deconstructia unei revolutii (2004, 2009); Gulagul in constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura inchisorilor si lagarelor comuniste (2005); Naravuri romanesti. Texte de atitudine (2007); Un singur cer deasupra lor (roman, 2013, 2015; prima carte de proza realista a autoarei); Panopticum. Eseu despre tortura in secolul XX (2014).
CARTEA
De-a lungul secolului XX, regimurile totalitare au folosit cele mai dure mijloace pentru a-si anihila opozantii. Unii dintre cei persecutati erau torturati sau ucisi imediat dupa capturare, altii sfarseau in inchisori sau lagare. In timp ce o parte au incercat sa supravietuiasca in conditii inumane de detentie, destui dintre ei au hotarat sa-si redobandeasca libertatea si si-au riscat viata pentru a ajunge dincolo de gardurile de sarma ghimpata si zidurile care ii inconjurau. Ce anume ii motiva? Ce metode foloseau? Incercau sa fuga singuri sau planificau o evadare colectiva? Ce faceau daca erau prinsi? Acestea sunt cateva dintre intrebarile la care raspunde Fugarii, o carte incarcata de tensiunea povestilor unor oameni dispusi sa plateasca orice pret pentru a fi liberi.