Domnule Pavese, va scriu pentru ca si eu m-am intors, dupa douazeci de ani, acasa. Merg pe strazi secundare, sunt multe strazi secundare la noi in oras (la fel ca in viata oamenilor, un singur drum e, de fapt, principal), si vad, si eu, cat s-a schimbat lumea, si simt o melancolie si o durere cu care nu stiu ce sa fac, asa ca doar le scriu, si sunt incredintat ca ma veti intelege. Pamantul e plin, de-acum, si de mortii mei.
Si atunci ma simt foarte solidar cu Tiparul. Eu nu cred ca el e doar un personaj de roman, asa cum nu cred ca Luna si focurile e doar o carte. Eu cred ca Tiparul, intors din America, bogat (caci aveati dreptate sa scrieti ca atunci cand esti departe de casa, muncesti de nevoie, faci avere fara sa vrei – caci sa faci avere chiar asta inseamna: sa pleci prin straini si sa te intorci asa, imbogatit, mare si tare, liber), e altceva. Eu cred ca Tiparul strange in el tot ceea ce gaseste un om care vine acasa dupa decenii. Si nu are nici o importanta daca omul acela e un bastard sau un ticalos sau un poet.
Si ma simt foarte solidar cu Tiparul cand isi trimite peste mari si oceane scrisorile, si poate ca are sa plece din nou in urma scrisorilor sale, care rezolva afaceri de inima sau afaceri de bani, n-are nici o importanta, si poate ca…
Si ma simt foarte solidar si cu Nuto, care stie ca in orice vale, in orice sat, nu se poate locui decat cu conditia sa nu pleci de acolo, cu acest prieten al Tiparului, care a lasat clarinetul pentru o viata responsabila, adica dusa in numele producerii de parale, si e in acest gest atata tristete, incat… Dar asa e meseria de a trai, nu e asa, domnule Pavese? Cum sa induram viata dincolo de aceasta responsabilitate?
Stiu, stiu, domnule Pavese, ca Luna si focurile are si o alta miza, mai insemnata, o inteleg, inteleg bine ce au insemnat comunismul si fascismul si nazismul si partizanii si cat de vii au fost cei ucisi, chiar daca m-am nascut tarziu, la inceputul anilor ’80, un timp de-acum vechi si el. Suntem toti batrani, nu?
Domnule Pavese, intotdeauna m-a coplesit moartea dumneavoastra. V-ati savarsit din iubire, in plin razboi al vietii unui om (caci ce e varsta asta – 42 de ani?), dupa un Interbelic personal tulburat de atatea si atatea utopii (nu va temeti ca am sa va judec, si eu as fi fost tot comunist). Va invidiez, domnule Pavese, pentru curajul de a fi rezolvat astfel nerezolvabila viata. Voiam sa nu uit sa va spun aceste cuvinte – tin la ele.
Domnule Pavese, criticii de specialitate sunt de parere ca Luna si focurile este capodopera dumneavoastra. Eu nu sunt de parerea criticilor. Eu cred ca sunteti dintre acei scriitori mult mai inalti care au scris carti in contra si in afara ierarhiilor. Eu cred ca sunteti dintre acei scriitori mult mai inalti ale caror texte sunt bune oriunde le-ai gasi. Eu cred in poezia dumneavoastra, eu cred in contemplarea dumneavoastra, eu cred in simplitate si in copilarie si in emotii si obsesii si in sacrificii. Eu cred ca Luna si focurile este o pagina sau un capitol dintr-o carte inca mai mare, caci dumneavoastra, domnule Pavese, la fel ca acei scriitori mult mai inalti, nu ati scris, de fapt, decat o singura carte – una singura.
Iar in Cartea dumneavoastra nu exista granite intre povesti, si toate spun acelasi lucru: oamenii au trecut, iar fraza aceasta – elementara – se poate citi in atatea feluri, incat n-o sa fiu tocmai eu cel care i-ar spulbera vreun sens.
Domnule Pavese, dati-mi voie sa inchei cu o pace: o pace intre luna si focuri, tot irationalul pe care s-a construit lumea noastra, si acea ratiune rece si acel progres, care nu inteleg niciodata, pana la sfarsit, ce se pierde cu fiecare pas.
Domnule Pavese, mai dati-mi voie sa va consider un frate. Ati ajuns pana la suferinta si singuratatea oamenilor, iar mai mult nici nu se poate face aici, la noi, pe pamant.
Va multumesc.