Randurile frumos asezate pentru aplauze ale lumii bune, din partea liderilor careia se asteptau opinii echilibrate (parerologilor atat le-a trebuit!), au vuit derutate, macar vreo 24 de ore, pana cand unul dintre „branduri“ si-a digerat amarul si-a glasuit subtirel, rectificandu-si penibilitatea scapata la dezamagire. Fraza precedenta ar putea fi luata drept rautate intentionata, dat fiind ca eu nu gandesc precum elita populara pe plaiurile mioritice. Dar, stupoare! Si pe mine ma racaie usoara senzatie ca distinctia in chestie merita sa scoata din anonimat (pentru cateva luni, maximum un an) vreun literat de meserie, nu un poet care isi canta versurile si e atat de cunoscut incat a-l gratifica oficial echivaleaza cu a-l jigni. Iar in acest punct trebuie sa remarc ironia lui Leonard Cohen, care compara decizia cu gestul de a infige Everestului o medalie fiindca e cel mai inalt munte! Sper ca Dylan, militant pentru pace si promotor al valorilor umanitatii, sa aiba inca viu spiritul de fronda si sa refuze banii unei fundatii finantate din beneficiile substantei distrugatoare. Altfel, s-ar dezice de sine. (Parerea mea!)
Insa evenimentul ar trebui sa-mi starneasca multumirea. De cand am inceput sa scriu despre rock, tot sustin ca e un act de cultura. Ma aflu intr-o companie selecta, as zice, alaturi de Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, Stefan Caraman si Dorin Tudoran, patru contemporani care n-au nevoie de prezentare. Si Bob Dylan, si alti rockeri demonstreaza ca domeniul lor de activitate imbogateste cultura umanista, nefiind numai o simpla distractie. Chiar daca unii (Roger Waters e primul care-mi vine instantaneu in minte) declara ca-i musai sa primeze distractia, ei stiu foarte bine ce fac. Si o fac punandu-si in joc toate resursele creative, cheltuindu-si energia, lipsindu-se de liniste, pierzandu-si deseori familia, irosindu-si sanatatea si viata, asa cum se intampla oricarui mare artist, din Antichitate incoace, incepand cu Orfeu. Si cred, la fel ca Salman Rushide (el a dat-o deja pe Twitter), ca nici un alt artist nu e mai aproape astazi de arta lui Orfeu decat poetul care isi canta versurile, indiferent ca primeste sau nu premiul Nobel.
Publicul amator de concerte tinde a crede, stimulat de mass-media, ca poezia cantata e distractie. „Conceptele“ vehiculate in mijloacele de comunicare sunt banalitati volatile si (in)utile ca un fast-food. A le da importanta inseamna a le salta peste statutul propriu. Dar omenirea actuala, dincolo mult de spatiul limbii romane, dominata de superficialitate, ghiftuita de informatie, nu de creatie, e tocmai forma fara fond perfecta, ce starnea indignarea lui Titu Maiorescu. O metafora potrivita starii de lucruri actuale vine dinspre titlul ultimului roman al lui Mircea Cartarescu, Solenoid. Lumea in care supravietuim este ca o „bobina cilindrica de fir metalic, cu spire in planuri perpendiculare pe axa bobinei si echidistante, folosita pentru a produce in interiorul ei un camp magnetic cand este strabatuta de un curent electric“ (am citat – de pe dexonline.ro – versiunea explicativa data de Dictionarul limbii romane literare contemporane 1955-1957 ; de notat ca DEX 2009 si altele recente definesc solenoidul drept „bobina electrica cilindrica fara miez feromagnetic“). Ce poti face cu aparatul in cauza? Poti sa generezi un camp magnetic doar daca alimentezi bobina cu electricitate din exterior. Asemenea solenoidului, nici publicul-tinta nu are miez propriu, e consumator.
Lunga divagatie lingvisto-electrica nu estompeaza semnificatia situatiei date: rastimp de peste jumatate de veac, rockul a fost o miscare contestatara ce a bulversat establishmentul. Acceptul primit de la cea mai conservatoare academie ii atesta osificarea. E vremea sa fie dinamitat!
FOTO: www.dcnews.ro