– Fragment –
Mama incepuse sa lucreze la Atelierele CFR de la marginea orasului. Pleca dimineata devreme si se intorcea seara, cu parul si mainile mirosind a vaselina. Era tanara, dar capatase aerul cenusiu si mersul sleampat ale femeilor imbatranite inainte de vreme. Duminica doar, din cand in cand, mergeam la Lunca si ne aventuram pana la Jiu. Atunci isi punea rochii stranse in talie si isi lasa parul slobod pe umeri, amintind de frumusetea de odinioara. Numai glasul ii era la fel de fermecator, ma gandesc ce frumoasa ar fi fost copilaria mea daca as fi putut adormi in timp ce ea mi-ar fi citit povesti.
La noi nu venea nimeni, in afara bunicii, care ne mai aducea cate ceva de mancare. Dar niciodata seara si, mai ales, nu batand cu pumnii in usa. Cand s-a intamplat asta, mama mi-a facut semn sa ma ascund si a intredeschis usa. Care s-a dat de perete, impinsa cu o lovitura de picior. Am auzit cum mama cade, icnind, peste un scaun, apoi a racnit ceva o voce careia glasul ei frumos i-a raspuns gatuit a incuviintare. Si pe urma liniste.
Am asteptat-o ceasuri in sir. Nici macar n-am ridicat scaunul cazut si n-am inchis usa in urma ei. M-am incapatanat s-o astept pana se intoarce, dar am adormit cu capul pe masa. Asa m-a gasit dimineata, cand s-a intors, cu ochii vineti. M-a dus in pat, adormind cu mine in brate. Cand m-am trezit, n-am avut curajul sa ma misc pana cand ea n-a terminat de plans incet, ca sa n-aud.
Culmea e ca, dupa ce o interogasera toata noaptea, ii dadusera si scrisoarea, ca sa nu uite ce nu are voie sa faca si ce-ar putea pati daca… Iti imaginezi ca primul lucru pe care l-a facut a fost s-o ascunda, fara sa stie ca de un copil nu poti ascunde nimic, orice copil are nuiaua lui de alun. La inceput n-am inteles mare lucru, dar, recitind-o, am priceput ca nasterea mea fusese o greseala pe care, desi au trecut aproape saptezeci de ani de atunci, n-am avut curajul s-o indrept.
O intamplare ca aceea nu putea ramane ascunsa celorlalti, mai ales in astfel de vremuri. Mama a muncit toata viata la bancul ei de lemn unde lustruia piesele si le ungea cu vaselina. Nimeni nu i-a intins vreodata o mana de ajutor si nici ea n-a cerut decat sa fie lasata in pace. Numai ca, in locul tuberculozei lui Beniamin, care disparuse odata cu hainele si asternuturile lui arse, a aparut, din noaptea aceea, diabetul ei. O boala care nu era a saraciei, ci a fricii.
Cresteam cu neinduplecare. Eram cel mai inalt din clasa si inca nici nu ma nascusem pe de-a-ntregul, caci parul mi se tot deschidea la culoare, pana ce s-a facut blond, matasos. Iar ochii nu-si schimbasera culoarea albastra pe care o au cei ai oricarui prunc la nastere, atat ca devenisera sticlosi, ca de felina. Probabil ca teama ta de moarte a fost atat de puternica, incat, pentru orice eventualitate, destinul te pusese la pastrare, creandu-ti o dublura. Asa ca n-am luat nimic din infatisarea negricioasa si incretita a neamului oltenesc al mamei mele.
Bateam strazile pana seara, cand mama se intorcea cu ratia de paine pe cartela. Aveam fiecare dreptul la un sfert de paine neagra. Sambata seara aducea, pentru doua zile, o paine intreaga, rotunda. Ii dadeam ocol, nestiind din ce parte s-o rupem. Painea avea miezul cleios si coaja faramicioasa. Cand se usca, ceea ce se intampla destul de rar, iti scrasnea in dinti ca nisipul. Dar era paine. Dupa ce o tineai o vreme pe limba, mutand-o dintr-o parte in alta a gurii, nu mai conta. In copilaria mea, apusul lua forma acelui coltuc de paine neagra pe care trebuia sa-l dramuiesc de la o inserare la alta.
Pe strazile ce urcau si coborau ale mahalalei noastre pline de maidane si de ascunzisuri, incropeam tot felul de jocuri pentru care nu aveam nevoie decat de inchipuire ori de lucruri la indemana, cum ar fi crengi, pietricele, nucile sau castanele din copacii batrani ai parcului de la biserica Sfantul Dumitru. Ne jucam de-a v-ati ascunselea, hotii si vardistii, turca, lapte gros, cal-de-print-cal-de-mparat ori urmarita pe luate si ma intorceam acasa cu buzunarele pline de nuci si castane. Cand ne certam, injuram, ca oamenii mari, ingrosandu-ne vocile:
— Pe-a ma-tii! striga unul, varsandu-si naduful.
— Ba pe-a ma-tii! i-o intorcea altul.
— Ba pe-a ma-tii, ca-i lata!
— Ba pe-a ma-tii, ca-i creata!
Si tot asa, pana intr-o zi, cand unul mai de pe margine a strigat la mine:
— Ba pe-a ma-tii, ca-i fututa de nemti!
Lumea s-a prabusit peste mine, iar eu m-am napustit asupra lumii. Eram puternic si am inceput sa dau in cel ce strigase. Dar ei erau mai multi si s-au pornit sa urle la mine, ca si cum toti stiusera si tacusera pana atunci:
— Nemtalaul! Nemtalaul!
M-am intors in loc si am inceput sa lovesc la intamplare, in dreapta si-n stanga, dar din toate partile au venit alte lovituri peste mine. S-au departat hlizindu-se si strigandu-mi in urma acelasi cuvant. Am ramas ghemuit, plin de sange. Abia m-am tarat pana acasa, cateva zile nici n-am putut sa mananc din cauza buzelor sparte si a falcilor umflate. Ma lovisera cu o ura care nu era a lor si as fi putut sa-i iert. Dupa atatia ani, razboiul nu se incheiase, iar cifrele despre mortii din razboi erau gresite.
Atunci te-am omorat prima oara. Am aruncat in tine cu pietre pana n-am mai putut. Stalpii de telegraf aveau chipul tau, la fel si tablele din ferestrele caselor parasite, sticlele ori cutiile de conserve puse pe prichici. Te-am omorat cu inceputurile mele de ura si-mi inchipuiam ca, daca mai invii, te omor iar.
De atunci te-am omorat de multe ori. Numai ca, incetul cu incetul, in locul stalpilor si trunchiurilor, al geamurilor si al cutiilor ruginite, chipul tau a inceput sa fie luat de alti oameni.
CARTEA
O scrisoare cu un mesaj pe cat de surprinzator, pe atat de tulburator redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj in sine insusi – in care victimele si calaii, nesabuinta si intelepciunea, misterul si confesiunea, nostalgiile si sperantele se amesteca intr-o succesiune de intamplari care tine atentia cititorului treaza pana la ultima pagina – sugereaza ca ranile, daca nu se redeschid, nu se pot cu adevarat vindeca. Amploarea actiunii si varietatea personajelor, acoperind intreaga perioada a Romaniei postbelice, fac ca fiecare cititor sa se regaseasca, intr-un fel sau altul, printre personajele cartii, prin situatiile in care ele sunt puse sa actioneze ori prin constatarile lor, pe rand amare si hazlii. Romanul aduce, prin forta de expresie a literaturii, o completare necesara istoriei ambigue, controversate si, in orice caz, nepovestite pana la capat a comunismului si postcomunismului romanesc.
Aceasta poveste adevarata despre copiii razboiului pune in fata eroilor cartii optiunea fundamentala a conditiei umane, cea dintre uitare, razbunare si iertare, lasandu-l pe fiecare dintre ei sa aleaga si indemnandu-i pe cei care parcurg aceste pagini sa aiba, la randul lor, curajul propriei optiuni.