Sigur n-a fost dupa vreo transmisiune pe canalul Arte (sau Mezzo), nici dupa ce voi fi citit semnalari entuziaste pe pagini virtuale. A venit ca simunul, surprinzandu-ma fara burnus. Si trebuie sa recunosc, fara jena: initial am crezut ca la chitara este careva dintre meseriasii bluesului american. Dar cine? Fiindca, din cati ascultasem, niciunul nu scotea sunetul asa de aspru si matasos precum cel ce-mi jupuia urechea, ungand-o simultan cu un soi de leac necunoscut. Chitaristul nu era singur, il acompaniau inca doi sau trei colegi la instrumente clasice: bas electric si set de percutie ce putea fi manuit si de un singur muzician, si de mai multi. Cand au intrat vocile, uimirea mi s-a transformat in iritare. Nu cantecul in sine ma sacaia, ci imposibilitatea de a intelege ce spune si in ce limba se tanguieste barbatul cu glas de padisah clement, sustinut in cor de-un harem nevazut. Engleza nu era, evident, ci un idiom de prin Africa. Sau poate din Arabia? Intuitia zbarnaia sub timpane si mi-a luat ceva timp s-o pricep. Pentru ca, deodata cu banuiala (care s-a adeverit), s-a prezentat la ghiseu si indoiala: cum naiba sa cante arabii blues? Si cum sa zgandare vreunul chitara mai bine ca americanii? De parca n-as fi stiut ca instrumentul cu pricina e originar din Orientul Apropiat!
Informatia, in epoca internetului, nu mai este apanajul unei elite de intelectuali imbatraniti urat si cramponati hidos la putere, care nu se dau la o parte din scaune, de-ar pieri omenirea. Pe vremuri, cand ascultam o trupa necunoscuta, trebuia sa apelez la felurite relatii ca sa aflu cine este si ce-a mai cantat, scormonind inapoi pe lantul trofic pana atingeam sursa de unde venise banda copiata la a n-spea mana. Azi, e suficient un terminal cat podul palmei, si… nu-i nevoie sa adaug banalitati stiute de orice copil. N-a durat nici macar o ora sa descopar cine, ce, unde sau cum. Si daca redau aici cateva amanunte despre grupul Tinariwen, n-o fac pentru a va scuti, ci pentru a va incita sa cautati mai multe. Va asigur ca merita.
Cuvantul Tinariwen poate fi tradus in romaneste prin „pustiuri/pustietati“, sinonime mai expresive ale uzatului „deserturi“. Un om lovit de durere e pustiit, nu desertificat. Ibrahim Ag Alhabib, tuareg nascut in corturile pe care tribul sau le fixase temporar printre dunele din nordul actualului stat Mali (considerand „casa“ toata Sahara fara frontiere precise), a trait durerea cea mai crancena la varsta de patru ani, obligat sa asiste la executia prin impuscare a propriului tata. Putin mai tarziu, pe cand locuia intr-o tabara de refugiati din Algeria, unde filmele tineau loc de scoala, a vazut o prostioara western, The Fastest Guitar Alive, cu Roy Orbison in rolul unui pistolar care isi tinea arma in cutia de rezonanta a instrumentului cu sase corzi. Mintea copilului s-a fixat pe acest detaliu, mainile i s-au pus pe treaba, talentul i-a slujit de profesor. Ibrahim a reusit abia la 20 de ani sa aiba o chitara acustica reala, dupa ce zdranganise la tot felul de „ostromente“ de fabricatie personala ori azvarlite de altii. Educatia sa urmase traditia tuaregilor, in conflict cu factiunile militare islamiste lipsite de apetit cultural. Instruire armata in Libia, lupte in Ciad, Niger, Mali. Ce l-a tinut in viata si l-a scos dintre nisipuri? Muzica neamului sau.
Norocul s-a chemat Philippe Brix, managerul grupului francez multicultural, Lo’Jo. Generozitatea acestuia a facilitat primul disc Tinariwen difuzat international. Restul e… Wikipedia. Recenta aparitie se numeste Elwan (2017, Epitaph/Wedge). Comentariile va apartin.