Avem trei voci ale aceluiasi personaj, Apostoae Emilia, nascuta Burac: vocea angoasata a copilei care fuge dintr-un sat izolat la oras, pentru a scapa de facut caramizi din lut si balegar; vocea senina si linistita a muncitoarei la o fabrica de cutii pentru export; si, in sfirsit, vocea „babei comuniste”, o femeie in virsta care se tine cu dintii de o realitate interioara mai puternica decit ea insasi, aceea ca a avut sub Ceausescu o viata foarte frumoasa.
Marea noutate adusa de Lungu este umanitatea sfisietoare a dezbaterii. Pentru ca lucrurile nu mai sint vazute in dihotomia primitiva, demna de un razboi civil, intre mentalitatea de pensionar comunist si elitele vesnic tinere si vesnic liberale (descrisa dur intr-un articol de Mircea Mihaies). Punctul de maxima intensitate al cartii este atins intr-o discutie telefonica intre Emilia si fiica sa, Alice, stabilita in Canada. Aceasta din urma face parte dintr-un comitet al romanilor de acolo care are drept misiune convingerea parintilor lasati acasa ca nu e bine sa votezi cu fostii comunisti care candideaza inca la alegeri. Este o discutie mama-fiica, respectuoasa, fiecare tinindu-se ferm pe pozitii si care aduce, dincolo de ideologii si impartiri drastice pe clase biologice sau de mentalitati, o caldura umana sfisietoare. Tinara Alice e sigura pe ea, stie cu certitudine ca nu exista decit un vot posibil, vorbeste raspicat cu o mama derutata si infantilizata. Emilia se tine cu dintii de propria certitudine, de „binele” de pe vremea lui Ceasca pe care nu-l poate nega – ar fi o tradare insuportabila a propriei fericiri, un paradis infasurat in matasea fina a nostalgiei aruncat la gunoi.
Cred ca cea mai frumoasa imagine din carte apare atunci cind Emilia trece pe linga vechea fabrica in care si-a consumat anii de virf: „Cind se intimpla sa mai trec pe linga ea, intorc capul. Ma frige sufletul, pe cuvint. Am senzatia ca acolo, in sectie, scheletele noastre au ramas in pozitie de lucru, gata in orice moment sa inceapa treaba. Ca e doar o pana de curent”. Spre sfirsitul cartii, Emilia isi reuneste fostele colege de lucru cu gindul clar de a le propune o refacere in miniatura a vechii echipe. Se va izbi insa de o multime de nuante pe care nu le luase in calcul. Prietena si sora sa se rupsesera complet de acel trecut, se simteau bine in noua lume, nu vroiau sa-si aminteasca de fabrica impinzita de securisti (exista un „simpatic” al sectiei – care spune adevarate povesti insailind bancuri ultracunoscute – care se dovedeste a fi securist cu acte in regula). Dupa fiica, o parasesc si acele femei care fusesera martore ale fericirii, care lucrasera in acelasi loc, care fusesera la aceleasi petreceri date in magazia de la fabrica.
Nu patetizeaza inutil si nu tine partea
Marele conflict, extrem de raspindit intre copiii emancipati si parintii iliescizati, constituie miza imensa a lui Dan Lungu. De cite ori nu am auzit cu totii replica asta, „era mai bine inainte”, emisa senin de rude de-ale noastre, de parinti. Si de cite ori nu ne-am aruncat cinic in discursuri pline de avint si incredere in viitorul capitalist facindu-i retrograzi pe ai nostri. Indiferenta aroganta a tinerilor a trecut in tromba pe linga acei oameni nedumeriti, nu prosti, nu indoctrinati, ci doar defensivi si ignorati. De altfel, marea decizie politica a Emiliei, la sfirsitul cartii, este sa nu mai voteze.
L-am descoperit pe Dan Lungu cu o carticica de povestiri, aparuta la o editura obscura, intitulata Cheta la flegma. Si am debutat cu o recenzie a acestei carti in „Observator Cultural”, in 1999. Aveam aroganta cititorului de multa literatura straina care, din cind in cind, mai coboara pe paminturile patriei ca sa rida de maretele realizari scriitoricesti autohtone. Lungu a fost o revelatie prin forta incredibila de a trece conflictul comunism-postdecembrism in registrul uman, de a sublinia schizoidia extraordinara a generatiilor formate si crescute in comunism.
Iar cu aceasta ultima carte ajunge la un rafinament incredibil al temei. In goana tranzitiei, am uitat ca Romania e rupta in citeva bucati consistente: progresisti, comunisto-capitalisti, proletarii comunisti (o clasa ciudata de lucratori care nu au cultul si stresul capitalist al muncii). Tinerii care s-au acomodat la noua realitate au gasit o modalitate cruda de a-si ignora parintii, indiferenta prin acuzatii de lasitate si prin lectii de liberalism. Dar, in registru uman, nu ai cum sa raspunzi la celebra fraza defensiva aruncata timid de parintii nostri, in mijlocul certurilor „politice”: „Da, mai, mama, dar atunci ma plimbam, vedeam si eu mare munte, mai aveam timp de un gratar, traiam, acum nu mai am dreptul la nimic”. Este cercul vicios suprem al comunicarii romanesti. Si este expus ca intr-o vitrina de Dan Lungu. Nu patetizeaza inutil, nu tine partea, doar ofera, tridimensional, captura unei situatii fara iesire.
Tucu, un personaj de zile mari
Inchei cu o scena antologica, aceea de intilnire a romanasilor nostri verzi cu Alain, iubitul canadian al fiicei lor. Mai intii apare angoasa comuna si organic xenofoba a moldoveanului dintr-un orasel mic de provincie: „daca e negru”. Tucu, barbatul Emiliei, este si el un personaj de zile mari, genul taranului alienat de oras, expansiv, pus tot timpul pe fapte (de obicei gresite: tot incearca sa puna pe picioare o gospodarie in satul natal, fara sorti de izbinda). Alain se dovedeste a nu fi negru… Dar ramine dezamagitor. Maninca putin de tot, nu vrea decit sa ciuguleasca din brinzoaicele pregatite de viitoarea soacra. Tucu se incapatineaza sa-i spuna „Alin” ca sa-l aduca mai aproape de glie… Alice este si ea de nerecunoscut, nu vrea sa doarma la ei, se cazeaza la hotel, ii invita la restaurant, dindu-le toate planurile peste cap. Colac peste pupaza, acest galbejit canadian, „Alin”, nici macar nu le cere propriu-zis mina fiicei lor, considerind-o gata cistigata. Concluzia intilnirii merita citata in intregime. Dialogul are loc in patul conjugal intre doi oameni care s-au iubit o viata, care au fost oamenii vitorului comunist si care sint luati de o societate noua drept niste epave.
„— Auzi, stii la ce ma gindeam?
— Mm?
— Baiatul asta, Alin..
— Alain!
— Io-i zic Alin, da-mi pace!
— Ce-i cu el?
— Pai, pe baiatul asta daca il pui sa care o roaba cu mortar, cade lat dupa zece metri.
— Si?
— Zic si eu…
— La ce sa care mortar, ca doar lucreaza la banca.
— Mda, si tu ai cumva dreptate.
Apoi am adormit amindoi.”
Dan Lungu, Sint o baba comunista, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2007.