Speciala si proaspata, Tihna imbina nebunia jocului actoricesc cu aceea a rolurilor pe care sintem nevoiti sa ni le asumam in realitate. Nu trebuie exclus faptul ca, e adevarat – readucind in lumina „lumea ca un teatru” a lui Shakespeare –, nu multi dintre noi sintem actori pe bune, dar majoritatea sintem actori ai propriilor vieti, chiar daca uneori avem dificultati in a ne asuma sau chiar intelege rolurile. Ne imbracam costumele in obscurul cabinelor si, apoi, pasim, stralucind, pe scena. Cam asta spune si Bartis in romanul sau, dar o face intr-un fel aparte.
Personajele sint mama-actrita si fiul actor-scriitor
De ce aparte?, va veti intreba. Pentru ca el suprapune, prin poveste, o realitate celeilalte realitati, cu mijloacele unui estet impecabil. Personajele principale din carte sint mama, o actrita trecuta de virsta stralucirii scenice, si fiul, un actor-scriitor care isi permite sa imprumute elemente din propriile-i fictiuni, pentru a-si nuanta si usura trairea autentica. Rolurile sint absurde, ironice, caci, desi mama este cea care isi ingroapa de viu fiul, fiul este cel care nu se poate desprinde de ea, chiar daca asta inseamna sa-si inghita propria viata. In acelasi timp, un personaj-fantoma, sora Judit, cea care cinta cu maiestrie la vioara, dar care nu exista faptic, ci doar in scrisorile inventate de catre fiu si destinate confortului psihic al mamei.
Dublata de imagini noir sau de secvente decupate perfect din vacarmul cotidian al oraselor sarace, povestea lui Attila Bartis include secatuirea spirituala generata de comunism si incercarile unei revolutii, interioare, repere ale unei realitati fata de care nu ai cum sa ramii indiferent. Cum nu poti ramine indiferent nici fata de… stilul lui Bartis, care imbina, cu mestesug si nebunie, vocea unui povestitor cu cea a unui „ginditor” matur si a unui creator de imagini care mustesc de semnificatie.
„Asta imi pica bine, a spus Cleopatra, apoi s-a intors pentru ca Antoniu sa-i stearga si penele lipite de pielea obrazului, de lacrimile autentice care-i siroiau peste machiaj, de artera care-i zvicnea de-a lungul gitului gratios, sa-i poata calma cu prosopul umed gifiiala sinilor garnisiti cu rubine din sticla. Nu plinge, mama, o ruga Antoniu, mingiind cu prosopul adincitura de pe pintec, care pornea de sub cosul pieptului, ajungind pina jos, la cordonul aurit de sub ombilic.” – Attila Bartis, Tihna