Acum, inchipuiti-va aceste „concepte” inglobate intr-o naratiune french si, mai ales, contemporana, cinematografica, fara urma de reciprocitate, al carei ritm impune lectura pe nerasuflate. Intii de toate, atasamentul hipnotic pe care-l suscita Povestea de iubire (Editura Leda, 2007, traducere de Dragos Ionel-Jipa) are doua cauze (evident, subtil-premeditate): minimalismul asumat, care face loc unor frisonante pauze de gindire si „dialogul” cu sine insusi al personajului- pervers, dublat de comunicarea aparenta cu victima sa, care induce, gradual, o stare de imobilizare in lectura. Cum isi imobilizeaza perversul femeia, tot asa isi imobilizeaza Jauffret cititorul, printr-un rafinament indecent al constructiei. Libertatea de a alege – pe care o invoca adesea perversul cu manusi de catifea – e doar un „moment de politete”, caci si victima si lectorul intuiesc singura conditie: supunerea.
Jauffret vrea sa va abandonati firului narativ
Tot parcursul celor ce urmeaza e relevat printr-un binom al „indragostitilor”. Iar cele doua personaje sint aproape la fel de intense in expresie: unul domina povestea prin puterea mintii, celalalt prin inertia actiunilor. Femeia, victima dezbracata de curaj si discernamint e, prin mutenia sa, un personaj la fel de fascinant ca cel al perversului. Dintr-o dubla perspectiva, Jauffret vrea sa va abandonati firului narativ: un barbat oarecare, iesit din inchisoare dupa ce haituise si alte femei, isi gaseste dragostea in persoana unei anonime care nu opune cine stie ce rezistenta avansurilor sale. Subtilele tentative de evadare ale femeii, cind la parinti, cind in alte cartiere din apropierea Parisului, nu au nici un efect asupra nebuniei cu care personajul o asediaza. In cele din urma, cei doi se vor casatori. Cit de pline sau de goale sint aceste personaje in momentul-decisiv veti intui printre rinduri, fiindca francezul lasa in fiecare actiune (optativa) cite un rest care sa stirneasca „enervante” de ce-uri.
„Nu stiam daca Sophie era fericita ca e cu mine, sau daca ar fi preferat sa se intoarca singura acasa, cu trenul. Al treilea nivel era pustiu, o muzica de ambianta dadea impresia unei prezente prietenoase. Am ajuns la masina, nu voia sa intre. I-am zis ca era libera sa se intoarca. Am deschis portiera din spate, am impins-o pe bancheta. Nu a tipat, nu a opus rezistenta. Am penetrat-o incet, i-am simtit corpul suplu. Imi placea sa o am acolo, intr-un loc neobisnuit. Sint sigur ca traia totusi o oarecare bucurie simtindu-se redusa la o deschizatura pe care nu o putea apara, fata de o gura care poate stringe dintii.” – Regis Jauffret, Poveste de iubire