Cind nevasta l-a abandonat, fara sa cinte macar „eu ma duc, te parasesc”, se parea ca Gicu va capota sub datorii si saracie, singur in pat si-n apartament – copiii decolindu-i deja pe traiectorii personale. Nu s-a intimplat asa. Trecut de 50 de ani, pensionat la restructurarile masive de la inceputul deceniului curent, barbat sanatos, viguros, potent, a gasit o crestina pe masura si e azi proprietar de pamint, nu prosper, ci indestulat. Virsta il retine sa intre in afaceri agricole pe calapod european. Si, desigur – dar n-o spune –, faptul ca amindoi copiii nu vor sa auda de agricultura. „Decit vin pe-acasa pentru vreo halca de carne gratis, un cos de oua la Paste, o damigeana cu tuica, macar ca nu e nici unul betiv ca parintii nostri!” – imi zice varul, si clipeste ingaduitor.
Nascut in 1949, Gicu n-a prins niciodata gustul muzicii rock. De ascultat, da, i-a rabdat urechea harmalaia pe care-o puneam pe platanul pick-upului sau, pe vremea cind eu n-aveam astfel de aparat, dar cumparam discuri Phoenix, Sfinx, Progresiv TM sau neuitatul EP Cream, Canned Heat, Rare Bird, spart de alt var, intr-o petrecere de pomina. In gasca noastra (da, copii, eram si noi „organizati” in gasca, si-aveam ca imn primele masuri dintr-o arie a lui Moriconne, dar nu aia din deschiderea concertelor Metallica!), varul Gicu era ciuca bataii cu vorbe, tinta ironiilor, exemplul de „asa nu!”. El nu se supara, nu contrazicea, nu discuta chestii de-astea neserioase – ce muzica e mai valoroasa, cine ai vrea sa-ti cinte la nunta, pe ce acorduri te-ai bucura sa treci in lumea cealalta… Gicu prefera clar si definitiv muzica populara. Romaneasca, de buna seama, fiindca – vorba tatalui sau – „asta e natia mea!”. Primise educatia parinteasca fara sa-si puna problema daca e buna sau rea. Batrinul se enerva pe muzica ascultata de mine si restul gastii si repeta o zisa de-a lui Anton Pann: „Cinta-ti, mai frate romane, cintecele-n limba ta, si lasa-le pe cele straine sa si le cinte ei in a lor!” (Acum imi dau seama ca n-am avut curiozitatea sa verific daca Pann a scris asemenea indemn!). „Istetul ca un proverb” exprima un punct de vedere tolerant si – din perspectiva moderna – „corect politic”. Tatal lui Gicu era neinduplecat: nu suferea nici pic rockul, nu pricepea nimic din piesele straine, fie ele rock-and-roll, blues, jazz, opere sau operete! („Ce craoneala e asta? Stinge, naibii, prosti-aia!…”)
Toleranta lui Gicu devenise proverbiala. Aia fata de nevasta cala(to)reata – absolut de poveste! De cite ori ma vizita, ii puneam Alexandru Mica. Interpretul teleormanean il contrariaza si azi, fiindca nu seamana cu nimic din ce se numeste muzica populara. Cind cinta Mica, varul meu face efort sa nu plece, iar eu ma prefac interesat de alte chestii, nu de muzica. Ma distrez pe seama incapacitatii lui Gicu de a-si intelege radacinile? Pesemne ca am o doza de sadism pustesc, mostenirea anilor cind faceam pe rockerul la marginea santului si pe taranoiul in cluburile bucurestene, fara sa stiu ca eram un punker… protocronic!