Mirii nemuririi este un roman care, vorbind cu religiozitate despre viata, face din asta literatura adevarata. Nu o literatura terre-a-terre, nu un comentariu la firul ierbii, fara perspectiva si lipsit de intelegerea sintetica a tabloului de ansamblu al prozei, cum recomanda unii comentatori, mai nou. Nu e nevoie sa inventam teorii falacioase despre calitatea traitului prin opozitie cu cea a scris-cititului ca sa putem aprecia acest roman drept ceea ce este: o excelenta realizare artistica. Trebuie spus ca, dupa Mirii nemuririi, Radu Aldulescu inceteaza sa fie doar un reprezentant, mai talentat decit altii, al mizerabilismului nouazecist, punind acum problema „mizeriei” in chip (nu e nici o exagerare!) metafizic. Eroii sint, de asta data, exemplari, evadind din umanitatea de serie, chiar daca destinul lor nu va fi cu nimic mai bun prin asta. Ei isi cuceresc un statut simbolic adesea refuzat de autor personajelor sale de pina acum: sfinti ai deposedarii, consacrati tocmai prin mizeria pe care ajung s-o traiasca.
Vocatia spirituala („un ce crestin ireductibil”) a scrisului lui Aldulescu a fost identificata mai demult de catre Tania Radu in romanul Proorocii Ierusalimului, bineinteles, dincolo de trimiterea, inselatoare, din titlu. Care este istoria biblica folosita drept palimpsest in cazul romanului publicat anul trecut la Cartea Romaneasca? Ar putea fi, sa zicem, aceea a lui Iona, adica povestea prorocului care isi refuza vocatia si e silit de insusi Dumnezeu sa si-o asume, dupa grele incercari. Nu altceva se petrece cu Rafael Ogrinjan, pedagog-supraveghetor la Scoala Speciala numarul 2, dar mai ales cu „mireasa” lui, Mirela Dogaru, fosta bucatareasa la santierul bulevardului „Victoria Socialismului” si pe urma somera si cu doi copii din flori.
Amindoi se chinuie sa se salte din nevoie, Rafael cautind slujbe care sa-l inalte de la conditia de pazitor de copii care au porniri deviante la aceea, mai nobila, de ziarist de opozitie la inceputul anilor ’90, in vreme ce Mirela vineaza iluzia unui camin alaturi de barbati care nu se vor casatori cu ea niciodata, dar ii vor turna copii nelegitimi. Ambii incearca, deci, sa scape de saracie, crezind ca pentru ei sint posibile bunastarea, confortul, implinirea. Insa „mintuirea” nu are cum sa apara, fericirea nu e data nici de militantismul antiiliescian al lui Rafael la ziarul „Blocada”, nici de perspectiva plecarii la munca in Italia sau Austria pentru femeie. Intre timp, insa, cei doi s-au gasit unul pe altul si, totodata, o liniste compacta a inlocuit aspiratiile lor spre un „mai bine” nebulos. Ultimele pagini arata ca ei si-au patruns destinul si au inceput sa-l iubeasca cu o devotiune mai puternica decit orice speranta. Barbatul predica dostoievskian, dar perfect plauzibil, intr-o bodega din parcul IOR: „daca vrei intr-adevar sa ma asculti si sa ma crezi, este intr-adevar o cruce, si crucea aia esti tu. D-aia spun ca-i nevazuta si d-aia iti este atit de greu”. Femeia renunta, categoric, la afectele materne si la supunerea fata de morala divina atunci cind e nevoita sa-si vinda copilul, printr-o adoptie ilegala, unor francezi: „Mirela se uita iar pe fereastra, la obrazul ei impietrit pe care se zvintau lacrimile, reflectindu-se pe cerul impinzit de fumul termocentralei. Si inima parca i se impietrise. De-acum, n-ar mai avea pentru ce sa plinga”. „Mirii nemuririi” nu beneficiaza de o nunta in cer, decit poate prin aceea ca nu se iau cu cununie. Pe ei ii aduce laolalta vocatia puternica a suferintei, harul mizeriei.
Eroii sint umbre stravezii, tricksters goi de identitate
Ca si in momentul aparitiei lui Celine in Franta anilor ’30, genul proxim imediat recunoscut scrierilor lui Radu Aldulescu a fost naturalismul, cu observatia imediata ca era vorba de un tip cu totul special de naturalism, cu o mult mai crunta, mai neagra si mai lirica amprenta decit aceea zolista. Esentiala, la el, este orchestrarea stilului „indirect liber”, care permite, dupa cum s-a tot observat, amestecul de discursuri apartinind personajelor dar si „autorului” (folosesc aceasta denominatie pentru a sublinia existenta unei perspective aparte, ordonatoare, din avion, pe care o permite aceasta instanta textuala). Or, in acest roman cel putin, spre deosebire de altele, unde partitura „autorului” se plasa la nivelul evaluarii morale, sensul pe care il dau interventiile auctoriale pare a fi mai degraba unul spiritual. De urmarit, spre exemplu, felul in care relatarea senzatiilor chinestezice ale Mirelei intr-un moment de prostratie capata o conotatie religioasa, datorata nu doar gindului bisericos al femeii, ci unei voci invaluitoare, care vine de sus: „N-avea decit sa stea intinsa in pat si sa creada din toata fiinta ei ca nu se mai termina, macar ca toate se termina odata si-odata si reincep de fiecare data, ca sa te haituiasca si sa te chinuie neincetat, secunda de secunda, zi si noapte, pai, ce-ar fi insemnat pentru ea, acum, doi copii si fara barbat, si fara slujba, singura pe lume si straina, ratacind pe strazi, printre ghetourile astea de blocuri, ca prin gradina raiului, ocolind ispitele si calcind in ele, singura, singurica prin Valea asta a Plingerii care curge prin tine si se termina doar pentru a incepe iarasi si iarasi”. Visarile disperate ale Mirelei capata corectii „transcendente”, care le asaza in adevarata lor lumina: mizeria este beatitudine, blocurile din cartier sint flori in gradina raiului.
Astfel de pasaje, nu putine in carte, ma indreptatesc sa afirm ca acest din urma roman al lui Radu Aldulescu este si cel mai bine tinut in mina de catre autor, semnificatiile fiindu-i controlate aproape la fiecare pagina. Tribulatiile singeroase ale eroilor prin lumea lor vagaboanda nu inceteaza, acelasi aer de violenta inclestare viziteaza paginile, chiar si atunci cind violenta insasi lipseste. In schimb, semnificatia gesturilor acestora este altfel orientata decit in sensul pitorescului moral de la periferie si al eticii nationale. Ajuns ziarist, Rafael Ogrinjan nu renunta la furtisaguri, ba chiar ajunge sa fure mobilul lui Zizi, barosanul cartierului, si nu se codeste sa raspunda atunci cind acesta il suna ca sa-i dea de urma. Ii primeste acestuia apelul ca sa-si dovedeasca lui insusi ca nu-i pasa de nimic, ca nu-i e frica de bataus, dar mai mult ca sa-si proclame o independenta semeata: „Sint un nemuritor in definitiv. Casa mea si patria mea nu-s in ghetourile astea jegoase. Pe aici sint in trecere, imi trag nitel sufletul si ma duc, fara sa intru-n vorba cu toti cretinii”. Traiul la limita de jos a existentei i-a deposedat pe acesti oameni de toate: proprietate, afectiune, spaima, respect fata de morala. Si, facind asta, i-a transformat in niste umbre stravezii, in tricksters goi de identitate, locuiti de un sens mai puternic, care lor le scapa. Doar sufletul, fictiune goala in absenta unei constiinte morale, subzista in eurile devastate ale lui Rafael si al Mirelei.
Romanul lui Aldulescu ajunge sa exprime un lucru simplu si grav: anume ca individul este ceva fara sa-si propuna sa fie nimic, fara ca asta sa presupuna din partea lui implicare existentiala, dorinta de a face ceva, de a realiza un proiect vital. „Crucea-i in om si-i chiar omul, si orice ar povesti omul despre el insusi nu se compara si nu poate intrece greutatea crucii” – este o afirmatie a lui Rafael care serveste drept stindard acestei carti. Orice ar crede omul despre el insusi, orice ar povesti, suferinta careia nu-i poate da nici un nume il va califica, abia ea, cu adevarat in cursa vietii. De aceea Mirela si Rafael planeaza, in zbor straveziu, deasupra cerului opac al acestei carti (foarte inspirata ilustratia copertei, apartinind pictorului Sorin Otinjac!), cu toate ca n-au nimic epopeic sau angelic in firea lor.
Insa ei sint demonstratia faptului ca sufletul exista – o demonstratie paradoxala, un fel de pariu metafizic pe care Radu Aldulescu il duce pina la capat cu incapatinare si inteligenta.
Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, colectia „Proza”, Editura Cartea Romaneasca, 2006