Scumpe domnule Dostoievski, m-am trezit intr-o frumoasa dimineata de mai cu o pofta de nestavilit sa va recitesc Insemnarile. Eram foarte tanar cand m-am intalnit cu aceasta carte a dumneavoastra si m-am suspectat de aceea, multi, multi ani, ca nu am inteles-o. Aveam dreptate.
Am revenit, asadar, asupra Insemnarilor cu puterea pe care mi-a dat-o viata pe care am trait-o pana acum, la ani 33. Da, e altceva!
Scumpe domnule Dostoievski, citindu-va, m-am simtit coplesit de aceasta realitate: numai aceasta carte daca ne-ati fi lasat, si ar fi fost indeajuns sa ramaneti in toate bibliotecile lumii, sus, pe raftul cel inalt.
Gasesc Insemnarile singure insemnate cat intreaga opera a contelui Lev Nicolaevici Tolstoi. Si deloc mai prejos decat Nasul sau Mantaua domnului Gogol, Manta din care, precum stim, a iesit toata marea literatura rusa care i-a urmat, daca nu toata marea literatura.
Domnule Dostoievski, cu omul dumneavoastra din Subterana, chinuit, sfasiat, mizantrop, strain de societatea oamenilor, ati facut un rezumat exact al istoriei oamenilor.
Sigur, omul din Subterana dumneavoastra se revolta de rationalis-mul absolut pe care il imbratisau (teoretic) oamenii timpului sau. Nu va temeti! Nu a fost chiar asa. Stiinta, logica, insuportabilul doi-ori-doi-fac-patru n-au triumfat in om, ceea ce nu inseamna ca nu am sfarsit toti in niste tabele, cum va temeati.
Gasesc in Subterana cu care v-ati inceput Insemnarile adevaruri despre prostie si despre furie si despre vointa si despre putere si despre munca si despre bunatate si despre cinste si despre umilinta si despre deznadejde, cel mai frumos cuvant slav. Si, desigur, despre zilele in care ninge.
Si mai mult, in Pornind de la lapovita, am intrat in mina care e sufletul omului. Am iubit-o din nou pe Liza, fata de douazeci de ani care isi vinde trupul, dar se si agata de vorbele de alinare, si vrea absolutul. Sunt pline bordelurile lumii, inca sunt!, de aceeasi si aceeasi Liza care asteapta sa fie salvata.
M-am incantat, domnule Dostoievski, de omul care cade in scaun ca si cum i-ar fi dat cineva in cap cu un topor, de abisul celui care ar fi vandut pe loc lumea intreaga pe o copeica, numai ca sa fie lasat in pace, de omul atat de vanitos de parca ar fi fost jupuit de piele si l-ar fi durut atingerea aerului.
Domnule Dostoievski, barbatul din Subterana dumneavoastra are patruzeci de ani si ne anunta, inca de la primele pagini, ca va trai pana la saizeci de ani. Nu ma mai mira de decenii ca stiati totul despre viata, dar abia la aceasta lectura, mai matura, si poate mai atenta, mi-a fost dat sa aflu ca stiati totul si despre moarte (F.M. Dostoievski a murit la saizeci de ani, pe 9 februarie 1881).
Domnule Dostoievski, si fara Idiotul, si fara Crima si pedeapsa, si fara Fratii Karamazov, si fara Demonii, numai si numai cu aceasta nuvela, cu Insemnarile omului din Subterana dumneavoasta, si ati fi fost salvat.
Daca imi este ingaduit sa rostesc acest gand enorm, cred ca in tot ce ati scris ati cautat mantuirea. Si mai cred ca, daca omul se poate mantui prin literatura, Insemnarile v-au mantuit.
Scumpe domnule, am trait viata mea pe pamant dupa aceste doua idei, dupa ideea ca adevarul ne va elibera si ca frumusetea va salva lumea. Ele mi-au fost articolele fundamentale din Constitutie. Iar cea mai intima dintre disperarile mele este ca nu m-am simtit astfel rastignit intre Hristos si Dostoievski.
Scumpe domnule Dostoievski, ceea ce voiam de fapt sa va spun este asa: frumusetea zbuciumului din Subterana chiar a salvat lumea, desi lumea continua sa nu stie asta.