Reprezenta o femeie cu caciulita in cap si cu un boa de blana la git; femeia sedea drept si intindea spre privitor un manson mare de blana, in care ii disparea intregul brat, pina la cot”.) Si ma uimea faptul ca inca nu m-am transformat si eu intr-un gindac kafkian, cu spatele bulbucat si chitinos, cu labutele fragile si sensibile, cu mandibulele greoaie, baloase, clefaitoare de resturi de mincare stricata…
In schimb, aveam impresia ca unii locuitori ai Iasului, vazuti in treacat pe strada, deja incepusera figura! I-am si atras atentia, cam incurcat, cam nesigur, colegului meu de indobitocire prin corectura, Nichita Danilov: „Nu ti se pare ca astia sint… cumva… niste gindaci enormi?”. Dinsul m-a asigurat ca nu, totul e in regula… si ne-am dus vioi la Corso sa mai tragem o votca… Norocosi, am dat peste medicul stomatolog ce ne cinstea cu bauturici tari, noi producindu-i versuri pe loc, la comanda…
Pe atunci beam numai votci mici, desi niciodata nu am avut, cu adevarat, vocatie de bautor… Practicam doar o timpenie in plus care, de citeva ori, m-a pus in niste situatii imposibile… (De povestit cindva intimplarea cu fata aceea gheboasa… nu stiu cum am ajuns acolo… Chestia a fost ca, daca vroiam sa ma culc cu ea, trebuia tinuta pe spate, unde avea ghebul, de alti doi amici… altfel cadea pe-o parte… )
***
Acum, anii scurgindu-se aiurea, as prefera sa ma transform si-n plina zi, bunaoara pe la amiaza, cind e soarele-n toi, nu neaparat peste noapte, numai sa ma transform odata! De exemplu, mi-ar suride sa devin o finala de snooker… Sa fiu chiar eu adversarii faimosi, masa, tacurile, bilele colorate (bila albastra, bila maro, bila verde, bila galbena, bila roz), plus restul bilelor rosii si cea alba. Ar fi un spectacol nemaipomenit! Publicul, mai ales cel feminin, ar aplauda in delir, suindu-se in picioare pe fotoliile matlasate, ridicindu-si entuziast fustele, orbindu-ne cu stralucirea bombata a feselor despicate de emotie.
Imperturbabili, dupa ce am dezvolta traiectorii incredibile pe postavul verde, am cistiga amindoi si l-am pune, capriciosi, pe arbitru (care as fi, bineinteles, eu!) sa declame in cinstea noastra, modificindu-l putin, un fragment dintr-un poem in proza, scris (mai incape indoiala?) de mine, la Dolhasca, „Bilele lui Julien Ospitalierul”: „Intilneam din ce in ce mai multe bile, de dimensiuni variate, irizind culori tandre, avind in preajma-le un aer rarefiat, trandafiriu, mai dulce decit cel pe care il respiram normal, inchizind muzici laice si limpezi, declansate la cea mai usoara atingere, in sferele vesele, imbujorindu-ne obrajii cu rotunjimea lor juvenila. Ne delectam ceasuri intregi rostogolindu-le pe scinduri vajnice de campionat mondial, geluite pina la catifelare, evitind cu gratie ciocnirile ilicite, scufundindu-ne, la sfirsit, aproape lesinati de placere, in bazine pline cu sampanii calde si aurii… etc. etc.”