Romanul are o structura simpla, construita in jurul relatiei dintre Ricardo si o femeie misterioasa care isi schimba continuu numele. Amindoi plecati din Peru, amindoi incercind sa evadeze dintr-o lume in care nu isi mai au locul (actiunea incepe in anii paradisiaci ’50 si continua prin epocile teribile ale loviturilor de stat sau luptelor guerrillelor de tot felul, grozavii despre care eroul-narator Ricardo afla mai mult din relatarile prietenilor sau ale unchiului sau). El o iubeste inca din adolescenta, iar ea il tot paraseste disparind fara urma. Ea are o filosofie clara de viata: are nevoie de bani si de societate glamoroasa. El are nevoie de ea, este de fiecare data hipnotizat, oricit de mult ar uri-o. Pina aici telenovela, romanul aminteste de povestirile maestrului de novele siropoase din Matusa Julia…
Lily, sa o numim asa pe eroina, cu pseudonimul ales de ea in adolescenta ca sa-si deghizeze originea modesta in luxosul cartier peruvian Miraflores, este o „material girl” visatoare, care isi pune in practica idealul de viata buna. Nu e greu pentru ca nu-si doreste lucruri imposibile: vrea bani, vrea sa scape de Peru si de amintirea rusinoasa a saraciei, nimic mai mult. Nu citeste precum Emma, nu viseaza la cavaleri, nu cauta rafinamentul dragostei, are nevoie de Ricardo doar ca o pauza de liniste intre doua relatii din interes. Este eroina imbolnavita de fantasmele secolului XX despre glamour, o eroina care actioneaza, este gata sa-si puna idealismul in practica precum in scolile de indoctrinare cubaneze.
Practica ei este una de guerrilla amoroasa, isi paraseste primul barbat fugind cu toata averea, incearca sa-i faca la fel si celui de-al doilea, sfirseste prin a fi sclava unui mafiot japonez care o depaseste in cinism, stoarce de bani un burghez frantuz.
Ricardo, in schimb, este un luptator donquijotesc pentru idealul iubirii. Nu poate renunta la Lily a lui, fetita care i-a refuzat avansurile inca de la 14 ani. Este interpret si obsesia pentru limbi straine il tine toata viata. Are un trai searbad, presarat cu accidente (ne)fericite, acelea cind o regaseste pe ea. Are viata si aspiratiile monotone ale lui Charles. Si el e personajul principal, spre deosebire de povestea lui Flaubert.
Preamarirea monotoniei atinge culmea tocmai descriind viata plicticoasa a unui barbat care s-a ferit tot timpul de aventura, de decizii radicale. In jur are prieteni revolutionari sau macar boemi, care nu-l influenteaza cu nimic, doar ii spun povestile. El este voyeurul suprem, martorul prin excelenta.
Ricardo este blestemat sa fie narator sau „povestas”
Straniu e ca fiecare aparitie a lui Lily in viata lui Ricardo aduce ca un blestem moartea unui prieten. Paul, revolutionarul care se hotaraste sa aplice invatamintele lui Che in Peru, sfirseste in Anzi, un alt prieten din Londra, Juan, moare rapus de SIDA, dupa ce Ricardo se intilneste cu Lily a treia oara, un amic traducator care il aduce in Japonia se sinucide din dragoste. Toti prietenii lui sint figuri exotice pe care Ricardo le vampirizeaza de biografii.
El traieste prin altii, e menirea lui si e si un soi de grila literara a lui Llosa placata asupra lui Charles flaubertian: este cel care sta pe margine si asteapta sa li se intimple celorlalti ceva. De fiecare data cind se intilneste cu ea are loc o scurta incursiune in noul episod din viata ei. Cind Charles-Ricardo al nostru intra in actiune i se intimpla o nenorocire, devine automat victima.
Una dintre scenele „tari” se petrece in Japonia. Ricardo e recucerit de Lily doar pentru ca aceasta vroia sa-i satisfaca o fantezie sexuala mafiotului japonez cu care era: acesta din urma a vrut sa asiste la o partida de sex a iubitei cu alt barbat. Ricardo pleaca scirbit, dar va fi recucerit cu o alta poveste: Lily povesteste cum a fost violata in Lagos – traume corporale teribile par sa-i verifice povestea, dar Ricardo afla ca, de fapt, toate nu au fost decit urmarile unor alte practici extreme sexuale la care Lily a fost partasa. Ricardo isi ipotecheaza casa pentru un tratament care sa-i salveze iubita. Cind aceasta se intremeaza (are peste 40 de ani), pleaca din nou cu un barbat bogat.
Ricardo este blestemat sa fie narator sau „povestas”, ca sa ne pastram in universul Llosa. Blestemul povestasului este acela de a nu putea participa fara consecinte grave ca erou principal in propria viata.
Un Llosa atipic
Romanul Ratacirile fetei nesabuite este condamnat la planul secund prin dimensiuni si prin ambitii minore, dar si prin prejudecatile noastre ca Llosa ar fi reprezentat mai ales de megaproiecte narative precum Conversatie la Catedrala sau Sarbatoarea tapului. Insa el este tulburator prin laconism, vocea naratoriala cinic-romantica a unui personaj resemnat si condamnat sa gindeasca precum un Charles flaubertian (probabil mai corecta ar fi fost afirmatia „charles c’est moi”, in cazul lui Flaubert, dar asta-i alta poveste), prin referinte livresti, prin scene teribile si mai ales prin capitole precum cel din Miraflores de un rafinament absolut iesit din comun. Llosa isi arata dorinta lui de a cotrobai cu ochi de critic literar in extremele „educatiilor sentimentale”.
Fata rea, nina mala, bad girl, mantisa religiosa (calugarita, cea care isi devoreaza masculul dupa imperechere) sau cum vrem sa-i spunem are un sfirsit tragic. Moare de cancer, nu inainte de a mai avea o intilnire cu Ricardo, caruia ii lasa mostenire ceea ce reusise sa stoarca de la barbatul cu bani cu care fusese inainte. Este un dar venit in momentul oportun pentru un Ricardo imbatrinit, neputincios, decazut la gradul de traducator de povestiri din limba rusa (nu mai era in stare sa traduca simultan la intilniri diplomatice).
Nina mala indura o pedeapsa exemplara pentru curajul ei de a suferi de toate maladiile contemporane care acompaniaza gama fantasmelor femeii secolului XX. Iubitul ei sufera de fantasmagorii livresti, sufera de romantism, el este o victima ceva mai subtila prin simplul fapt ca a trebuit sa asiste indeaproape la propria ratare… De altfel, la final, ea ii spune ca in ciuda raului pe care i l-a facut, macar i-a daruit ceva nepretuit: material pentru un roman. Toate cliseele imaginii de bad girl se string in micuta falsa chiliana, Lily.
Este amestecul de cruzime si ingenuitate care ii vindea Madonnei albumele prin anii ’80. Are destinul tragic al starletei care e pedepsita in povesti tabloidale pentru abuzul sexual. Si are un iubit naiv care inregistreaza tot si scrie o carte. Llosa nu s-a ferit de cliseu, a lucrat cu locuri comune pentru a obtine una dintre cele mai crude si rafinate relatari ale unei ratari erotice parabolice. A jonglat cu „caractere” ale literaturii clasice, le-a reinterpretat, mi-a dat mie, de exemplu, placerea de a face arheologie flaubertiana pe sub pielea unor personaje aparent pietrificate de cliseu. Un Llosa atipic, cu o stralucire stranie, cu un ritm si un nerv al scriiturii pe care nu le observam in romanele de peste 600 de pagini si cu un chef de joaca si de risc epic iesit din comun.
Mario Vargas Llosa, Ratacirile fetei nesabuite,
traducere de Luminita Voina-Raut,
Humanitas, 2007