— Am venit sa te iau.
— Nu sint gata, spuse Wakefield.
— De ce nu? N-ai nici un motiv sa traiesti mai departe.
Wakefield se scandalizeaza.
— Esti intr-o dunga? Cum poti spune asa ceva unui barbat in floarea virstei?
— Esti un ratat. E timpul sa mori.
Diavolul e plictisit. Are discutia asta de, sa zicem, sase, sapte ori pe zi? Nimeni nu primeste moartea cu bratele deschise. Sint copti, au nevoie de ea, dar cind e la o adica, nu se lasa dusi.
— Cum adica un ratat? Sint o persoana foarte respectata.
— Fie, raspunde Satanik, daca vrei ne jucam… De ce vrei sa mai ramii? Te ingrijoreaza soarta celor pe care ii lasi in urma?
— Nu ma intereseaza deloc oamenii, rosteste Wakefield cu artag, indreptindu-se de spate si privind la cheliuta dintre coarnele Necuratului care este, fie vorba intre noi, cam scund.
— Vreau doar sa-mi dai pace. Incearca sa-i trinteasca Diavolului usa in nas, dar Diavolul isi pusese deja o copita in prag.
— Ok, deci esti un singuratic. Nu tu cineva drag, nu tu rude, nu tu animale de companie. Nimic pentru care sa meriti sa traiesti, in afara citorva metehne.
— N-am spus asta. Am o multime de prieteni. Vocea lui Wakefield suna sovaielnic. Fiica mea, Margot, ar fi probabil foarte afectata…
Diavolul sesizeaza ocazia si profita.
— Nu te amagi, amice. N-ai mai vazut-o pe fiica-ta de ani de zile, stim asta amindoi. Hai, spune adevarul, care e motivul real pentru care vrei s-o mai freci pe-aici?
Chestia cu fiica e corecta. Vorbeste cu Margot la telefon la fiecare doua saptamini. N-o fi el un tata model, dar nu e nici de lepadat.
— Pai, ar mai fi niste chestii pe care le am de citit, improvizeaza Wakefield, aratind catre rafturile burdusite de carti care ii tapeteaza peretii birlogului.
Sa vezi si sa nu crezi!
— Poti sa citesti si cind esti decorporalizat, nimic nu te impiedica, si n-am toata ziua la dispozitie. Ai citit destul pina acum ca sa stii cum merge treaba.
Wakefield stie cum merge treaba in carti. Lungesti conversatia cit poti. Il tii pe Diavol de vorba pina cind gasesti o solutie.
— Uite care-i treaba. Pe bune, nu ma asteptam sa te vad. N-ai putea sa-mi mai dai o sansa? Wakefield arboreaza cea mai sincera mina de care este in stare. De citva timp ma incearca, stii, un fel de sentiment, cum ca as fi gresit pe undeva, ca as fi putut trai o altfel de viata.
— O, sole mio! Ii detest pe livrestii astia! Asta nu e ca la reincarnare, amice. Nu stiu pe nimeni care sa creada ca a trait adevarata viata, toti cred ca e un fel de vis. Am o singura intrebare: crezi in mine?
Pentru Diabolo, asta e o chestie tare importanta. Un vechi cod profesional il obliga sa le dea celor ce cred in el o noua sansa. Cu necredinciosii e simplu: ii ia cu lopata si inchide cartea. Daca nu-ti place, fa recurs la tribunal. Viata vesnica nu este decit o lunga audiere.
— Oh, sigur ca cred in tine, sa nu ma intelegi gresit. Am citit undeva ca in centrul Universului se afla o gaura neagra, cu un fel de super-gravitatie, de nici lumina nu scapa din ea. Tu esti ala, nu?
— Desigur, eu sint. De fapt, sintem mai multi.
— Deci nu cumva trebuie sa-mi dai o a doua sansa, daca tot cred in tine?
El Malefico ridica ochii catre stele, acolo unde stapinii sai cu barbi intunecate sed in jurul focului rontaind sufletele pe care le aduce el.
— Nu-mi spune, si asta tot dintr-o carte ai scos-o.
— Da, ma rog. Ce spui? Nu putem face un soi de aranjament special? Nu sint cel mai exigent om, ca sa-l citez pe Frank O’Hara.
Pe Diavol incepe sa-l siciie salele, tot stind asa in usa, unde-l trage curentul.
— Crezi ca as putea sa ma asez un minut, amice? N-am nici o obligatie legala, ma-ntelegi, dar poate ca am putea discuta cererea ta.
Asa mai vii de-acasa, gindeste Wakefield, aratindu-i drumul oaspetelui sau.
— Sa-ti aduc ceva de baut? Ca eu, unul, as cam avea nevoie de o tarie. Ce sa fie?
— Scotch, miriie Diavolul, lasindu-se intr-un fotoliu molcut de piele.
Celularul din buzunarul lui Wakefield a tot vibrat din cind in cind, pe parcursul acestei ciudate intilniri. In timp ce pregateste bauturile, isi asculta mesajele. Este unul de la agentul de prelegeri, care il implora sa accepte o aparitie la jumatate din pretul obisnuit; prietenul lui Ivan (singurul lui prieten), care il invita la o partida de poker; agentul de bursa, care incearca sa-i vinda actiuni la o noua IPO; fosta sa sotie, Mariana, care vrea sa ii vorbeasca despre fiica lor. Wakefield isi toarna in pahar o extra-doza.
In ast timp, Diavolul masoara din ochi vizuina lui Wakefield. Pentru un nimuric, tipul are ceva gust, se gindeste, admirind candelabrul de Murano, chilimurile decolorate, cele trei netsuke false, cu pozitii pornografice, de pe semineu, puse alaturi de pozele de familie; o femeie cu pantaloni bufanti, un barbat in haine de duminica, un baiat cu o bita de baseball. Cumparate de la talcioc, asa cum fac mai toate familiile in ziua de azi. Are o slabiciune pentru falsuri. Diavolul are si el o colectie de fotografii de familie ale barbatilor de virsta medie culese cu minuta lui de pe birourile acestora. Mai intii, a luat barbatii in persoana; apoi, pentru propria sa placere, a luat pozele de familie. Invariabil, acestea s-au dovedit a fi falsuri, recuzita, simulacre de familii adevarate, ceea ce le facea cu adevarat dezirabile in lumea lui, unde valoarea se bazeaza in intregime pe diferenta dintre fals si adevarat. Cu cit mai mare minciuna, cu atit valoarea creste. Pozele contrafacute nu lasau nici un dubiu: luase sufletele care trebuia.
— Cred ca o sa-ti placa whiskey-ul asta, spune Wakefield, cind vine cu bauturile. E un single malt, un dar de la unul din fanii mei. Se aseaza pe un scaun in fata Intunecimii Sale, care soarbe din scotch si da din cap a aprobare.
— N-am fost o gazda prea grozava, continua Wakefield, o dau inainte vorbind despre mine, ce vreau eu, si alte de-astea. Dar tu? Nu cred ca ti-e prea lesne, bintuind pamintul, tot timpul in misiune – telefonul lui Wakefield vibreaza din nou, iar biziitul se aude in incaperea tacuta.
— Inchide blestematia aia. Zgomotul ma scoate din minti, mormaie Diavolul, inghitind dintr-o sorbire ce-i mai ramasese din whiskey.
— Tu esti ala cu puteri supranaturale, tu sa-l inchizi, explodeaza Wakefield, uitind de bunele maniere.
— Imi pare rau sa te dezamagesc, spune Diavolul cu obida, dar nu am nici o putere asupra celularelor, computerelor, televiziunii prin cablu, comunicatiilor prin satelit si microundelor. Nu, pe bune, e adevarul adevarat. Pe vremuri, lucrurile erau mai simple, mai nostime. Aveam o existenta frivola si agreabila, in calitate de personaj comic, indragit, cvasi-functional. Grozav era – literatura clasica, opera, balet… Ofteaza din rarunchi, apoi se apleaca spre Wakefield.
— Apoi, intr-un singur an, am trecut de la a fi personificat la Bolshoi la a fi zeificat de Khomeini si Falwell. Dupa aia a urmat bulibaseala. O mina de fanatici religiosi, scuipind o retorica mucegaita si care cereau o lucrare de dimensiuni apocaliptice. Nu vreau sa ma joc de-a terminatorul lumii cu sonatii astia. Ma asteptam la o soarta mai blinda, poate un R & R* in bratele unei soprane usor lascive. Si-acum vii tu si imi faci mizerii?
Wakefield e uimit de aceasta iesire. Cine ar fi stiut ca Diavolul are atari probleme specifice virstei mijlocii? Sarmanul, batrinul Pan, plingind in pestera sa mucegaita cind lumina orbitoare a unei cruci de neon ii invadeaza intunericul si bucuria. Si Wakefield regreta trecerea erei pagine si mai ca i-ar veni sa-l imbratiseze pe Batrinul Tap, dar are de incheiat o afacere.
— Ce-ai zice daca ai avea ocazia sa mai reduci un pic din truda si sa amini cite ceva din aste ridicari escatologice? Da-mi sansa de a-mi gasi adevarata viata. Daca reusesc – si tu esti cel care va judeca asta, de buna seama – imi vad mai departe de traiul meu. Daca nu… ei bine, faci ce ai de facut. Ar fi al dracului de relaxant fata de toata chestia aia cu caznele si biciuirea in masa.
Diavolul se simte ispitit. In meseria sa, jocul de noroc este singurul mod in care-ti poti petrece nemurirea, care nu trece deloc si care da prilej la multe interpretari si migrene.
— Cam cit crezi ca o sa-ti ia trebsoara asta? intreaba Intunecatul, punindu-si copitele pe masuta.
— Pai, nu stiu… Wakefield se preface ca socoteste. Un an, poate. Maximum doi.
Diavolul se joaca ginditor cu paharul gol de whiskey. Wakefield aduce sticla din bucatarie si mai toarna cite un rind teapan.
— Va presupune obligatoriu ceva calatorii, stii. Nu poti doar sta intr-un apartament si sa huzuresti. Apropo, frumos locsor.
— Nici o problema, incuviinteaza Wakefield cu grabire. Oricum calatoresc mult. Fraierul pune botul, se felicita singur.
Diavolul ramine tacut, savurindu-si cel de-al doilea whiskey. Isi inchide ochii cei galbeni si osteniti si, pentru o clipa, Wakefield isi inchipuie ca a adormit, pina cind mormaie si ochii i se deschid cu o fluturare.
— Si va trebui sa-mi aduci cite ceva de peste tot de unde te duci.
— Sa-ti aduc ceva? Cam ce, un suvenir, ceva valoros, ceva ca o jertfa? Incerca sa fie cooperant.
— Nu stiu, pe bune. Ceva ce crezi ca mi-ar face placere. Poate fi orice.
— Esti sigur ca nu vrei ceva mai abstract? Si nu cere traditia sa-mi ceri sufletul in schimbul acestui tirg? Asa se petrec lucrurile in Faust, in Maestrul si Margareta, in toate textele clasice.
— Mai scuteste-ma! miriie Diavolul. Ma scald in suflete pina peste cap. E o piata numai buna pentru cumparatori. Uita-te pe fereastra si vezi si singur.
Un sir de femei tinere se intinde pe trotuar, cit vezi cu ochii. Un regizor faimos filmeaza in cartier si fetele au venit pentru auditie. Regizorul a dat deja rolul; auditia este numai o modalitate de a-i face rost mosoteiului de oarece futai. Wakefield intelege incotro bate Diavolul.
— Deci nu rivnesti la sufletul meu.
— Pornesti, domnul meu, de la presupunerea ca ai avea asa ceva, dar fie ca ai sau nu, eu, unul, nu-l vreau. Eu vreau un lucru, un obiect, „obiectivitate” pura, ceva care sa-mi demonstreze ca ai gasit asa numita viata adevarata. In afara de asta, virtejul de spaima si de indoiala de sine pe care simpla mea cerere ti l-a produs e plata indeajuns pentru mine. Batem palma, domnule Wakefield, daca te invoiesti la aceste conditii. Iti dau un an. Este o ocazie nepaminteana, dar acum, ca existenta mea a fost probata stiintific prin existenta gaurilor negre, imi pot permite sa fiu un pic marinimos.
Wakefield cintareste aspectele practice ale cautarii sale.
— Dar ce se va alege de toti oamenii care depind de mine? Fosta nevasta, fiica noastra, companiile de carti de credit, oamenii din memoria telefonului meu mobil?
— Nici macar nu vor baga de seama ca ai disparut.
— Asadar, cind va incepe aceasta vinatoare spirituala de hoituri? intreaba Wakefield, cu un ton mai relaxat decit el insusi.
— Trebuie sa astepti sunetul pistolului de start, spune Diavolul, supermisterios, ridicindu-si paharul gol, dar pina una-alta, poti sa-mi mai torni un rind.
* Recreation and relaxation