Cel mai bine la un film Marvel e să nu te uiți pe distribuție înainte. Dacă filmele nu sunt originale, măcar să ai surpriza să-l vezi pe Mark Ruffalo (Hulk) apărând la jumătatea filmului sau pe Matt Damon într-un rolișor de un minut, vârât la oha, pentru amuzamentul gloatei. Universul Marvel e o mare familie și în general eroii lui se vântură și-și fac de lucru dintr-un film într-altul, iar uneori chiar se calcă pe picioare în interiorul aceluiași film.
Altfel, gloata nu prea ar avea de ce să se amuze la acest al 17-lea film din Marvel Cinematic Universe, continuarea lui Thor: The Dark World din 2013, care era la rândul lui continuarea lui Thor cel din 2011. Prea multe nu s-au schimbat din 2013, decât că ceea ce dădea originalitate poveștii – balansul continuu dintre realitate și tărâmul mitologic –, nu mai e de actualitate. Odin (Anthony Hopkins) și cei doi fii ai lui, Thor (Chris Hemsworth) și Loki (Tom Hiddleston) au o întâlnire importantă în Norvegia, dar și aia e mai mult în absolut, chiar dacă Thor poartă jeanși și te uiți cu mai multă atenție la cum arată. Și mai e o întâlnire, care în economia scenariului e chiar gratuită, în care Thor se întâlnește cu Doctor Strange – asta ca să-l vedem două minute și pe Benedict Cumberbatch, cu barba toaletată în stilul lui Aurelian Temișan.
În rest, totul e pe bune pe filiera Arsgard – Sakaar, adică între casa lui Thor și o planetă condusă de un Grandmaster (Jeff Goldblum) cum am mai văzut deja, genul de dictator nebun care organizează lupte de gladiatori, folosindu-se de oameni pentru propriu-i amuzament. Dacă la partea cu luptele poanta e veche – mult foc, arme, efecte CGI –, realizatorii s-au gândit să dea mai multă sare și piper replicilor. Dar cine le-a scris nu s-a prea priceput la glume, iar regia neo-zeelandezului Taika Waititi (nominalizat la Oscar pentru scurtmetraj în 2004 și aflat la primul său film la Hollywood) nu-i ajută nici ea pe interpreți. De multe ori ai senzația că asiști la repetiții sau improvizații. Parodia nu trece ecranul. Nu mă ajută memoria în ce privește superproducțiile, dar tot țin minte că primul Thor avea mai mult umor.
De departe cel mai simpatic personaj e Korg, o namilă făcută numai din pietre albăstrii care vorbește o engleză cu intonație și accent deosebite, date chiar de Taika Waititi. Altă voce și alt accent ar fi ținut personajul în ansamblu. Așa, îl dorești mai mult pe ecran.
Iertare, mai multe nu știu ce să spun. Mi se pare și-așa prea mult că am văzut filmul până la capăt. Cate Blanchett își face intrarea în Universul Marvel în rolul negativ al Helei, sora lui Thor și Loki, dar e foarte cabotină, pe când Tessa Thompson, care o face pe Valkyrie, își mișcă capul pe gât de parcă ar cânta & dansa în videoclipuri la MTV. Deci greul rămâne tot pe umerii lui Hemsworth, Hiddleston și Ruffalo, deși pentru 130 de minute nici ei nu pot face minuni, oricâtă putere ar avea personajele lor. Sincer, îi admir profund pe criticii americani – pe cei de la „Variety“, de pildă, care pot scrie un număr fix de semne (și, când bugetul e mare, numărul e și el destul de mare) despre niște gogoși tot mai umflate cum sunt aceste francize. Visez la o lume ideală în care criticii să taxeze superproducțiile pasabile ignorându-le. Dar cred că am mai spus asta. Mă rog, mă repet și eu. E oboseala după atâta entertainment înghițit în 20 de ani. Dacă n-ar fi festivalurile de film și speranța că cinemaul nu e doar consum și câștig, ne-am lăsa de meserie.
Thor: Ragnarok – de Taika Waititi, cu: Chris Hemsworth, Tom Hiddleston, Cate Blanchett, Idris Elba, Jeff Goldblum, Tessa Thompson, Karl Urban, Mark Ruffalo, Anthony Hopkins