La începutul anilor ’90 am citit un articol fascinant despre cum se poate înregistra trecutul cu ajutorul unor aparate foarte performante. Aparent, le pui să înregistreze liniștea dintr-o încăpere, dar, prin invocații mai mult sau mai puțin științifice, aparatele pot ajunge să capteze fragmente din trecut.
Am vizualizat la momentul respectiv ceva cam ca benzile de prins muște din cârciumile de la mare, care atârnă prin cameră așteptând bucăți din trecut să se prindă accidental de ele. Habar n-am cât de multă vrăjeală e în chestia asta și nici acum nu mă interesează.
Nu mi-am adus aminte de aceste lucruri până când n-am văzut excelentul documentar al lui Serghei Loznița, Austerlitz, filmat în fostul lagăr de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Tot ce face Loznița e să plaseze aparatul de filmat în diferite locuri din lagăr și să înregistreze (vizual și auditiv) tot ce traversează și animă pătratul respectiv. Cadrele fiind foarte lungi (și în alb-negru, ceea ce le face să pară atemporale), acțiunea fiind aproape inexistentă (puhoiul de turiști are aproape aceleași gesturi, face poze și selfie-uri grotești, ascultă explicațiile ghizilor, trece repede și aparent absent de la un loc la altul), la un moment dat ai sentimentul că se produce o glisare și că trecutul (care probabil impregnează locul) începe să intre în flash-uri, în prezent. Modalitatea de filmare, calmă, ca o plasă aruncată în ocean, creează un fel de invocație ce-i dă spectatorului senzația că poate înțelege subtil ce a însemnat viața într-un lagăr de concentrare nazist. „History is an ongoing process of recording the past“, am găsit pe internet când am căutat fără succes respectivul articol în variantă originală. Citatul se pare că e dintr-un manual de istorie din SUA sau Marea Britanie, dar i se potrivește filmului lui Loznița, care caută să înțeleagă sensul istoriei și cât din ororile ei sunt într-adevăr conștientizate și izolate în mentalul colectiv, astfel încât să nu se mai repete. Filmul nu e în nici un fel categoric, dar pune niște întrebări care te bântuie fantomatic. (Titlul lui trimite la romanul omonim al lui W.G. Sebald, al cărui erou a fost salvat într-un kindertransport din Cehoslovacia, în 1939.)
Fâșia de hârtie colorată
Continuare a filmului din 2014, Paddington 2 îl readuce pe ecran pe seriosul ursuleț imigrant creat de britanicul Michael Bond, erou al unor cărți celebre începând cu 1958. Sub semnătura lui Paul King, care a regizat și Paddington, filmul se concentrează pe efortul ursulețului de a recupera o carte cu pagini în relief pe care a vrut s-o cumpere pentru mătușa Lucy (cea care l-a salvat când era mic de la înec, în Peru), dar care a fost furată de un actor ratat (veșnic tânărul și fericele Hugh Grant). Mai amplă, mai colorată și mai plină de umor ca prima parte, noua aventură a lui Paddington merge la inima oricărui spectator, fie că are sau nu buletin.
Fâșia minimalistă
Marița, debutul în lungmetraj al lui Cristi Iftime, e un film pur-sânge din Noul Cinema Românesc: urmărește relații de familie, se desfășoară în unitate de timp, nu și de loc (e parțial roadmovie) și are numeroase & lungi planuri-secvență, plus nelipsitele scene de la masă. Scenariul scris de regizor împreună cu Anca Buja pune lupa peste o familie destrămată care se reunește de Crăciun, când tatăl apare pe neașteptate la sărbătoarea restului familiei.
Cristi Iftime a povestit în interviul acordat SDC că scenariul a plecat, de fapt, de la un detaliu de final, pe care ar fi păcat să-l dezvăluim pentru că ar strica tot farmecul. Acel detaliu echilibrează parțial o construcție care dă impresia că supralicitează în mod voit rețeta neorealismului mioritic. Senzația că regizorul îți pune intenționat răbdarea la încercare o poți avea mai ales în partea a doua și nu e tocmai în avantajul filmului, deși multe pasaje sunt credibile, iar actorii se străduiesc să fie cât mai autentici. Personajul tatălui (interpretat de Adrian Titieni) e însă prea îngroșat și prea puțin capabil să stârnească empatia sau antipatia spectatorului. Interpretarea cea mai bună – și pentru că e cea mai discretă – mi s-a părut cea a Anei Ciontea, care aduce filmului o naturalețe și o subtilitate de care cred că era nevoie în cantitate mai mare pentru a echilibra grobianismul tatălui și supralicitarea rețetei. E același gen de naturalețe și de discreție pe care îl dă și gestul de la final.