Un comentator de la „The Independent” era mai mult decit sigur ca cititorii francezi ai lui Barnes vor fi extrem de dezamagiti pentru ca au de-a face cu o cartulie mult, mult prea „englezeasca”. N-am inteles exact daca se referea la lentoarea exagerata cu care inainteaza povestea sau la aerul englezesc pur singe al personajelor. Cert e ca saltul de la Papagalul lui Flaubert (publicat in 1986), la Arthur & George (aparut in 2005) este unul imens. Sint doua carti despre doi mari scriitori, despre creatorul doamnei Bovary si, respectiv, despre creatorul lui Sherlock Holmes. Unul este burghezul antiburghez, iar cartea despre el este o lectie de postmodernism pentru liceu, fermecator scrisa de un tinar autor absolut fascinat de metatext.
Celalalt este victorianul care lupta impotriva propriei epoci cu mijloace conventionale, el fiind de fapt un profund exponent al acelei stari de spirit. Cartea despre Flaubert este scrisa cu vioiciune si pofta de experiment. Cartea despre Conan Doyle este o mostra de scriitura traditionalista, cu accent mare pus pe dialog, unul dintre atuurile lui Barnes, un dialog „lamuritor”, investigator.
Sute de pagini de framintare sufleteasca
Undeva in apropiere de Birmingham, se petrec la un moment dat o serie de actiuni cel putin stranii: cineva omoara la intervale neregulate animale, le spinteca si le lasa sa agonizeze. Apoi apar scrisori anonime misterioase care indica un unic vinovat, George Edalji, fiul unui pastor anglican de origine parsa, obsedat de domeniul legislativ, autor al unei carti despre legile care privesc transportul pe caile ferate. Politia locala il aresteaza pe acesta si tribunalul il condamna la sapte ani de inchisoare, fara a avea vreo proba palpabila a vinovatiei lui.
In paralel, viata lui Arthur Conan Doyle ia o intorsatura ciudata. Se indragosteste de o frumoasa tinara pe nume Jean Leckie, in timp ce sotia lui, suferinda de tuberculoza, sta retrasa intr-o resedinta construita special pentru a-i prelungi viata. Se da o lupta morala teribila in mintea scriitorului. Cei doi indragostiti vor sta intr-o asteptare platonica peste 11 ani pentru ca sotia bolnava sa moara. Sute de pagini de framintare sufleteasca il sfisie pe Arthur, care ajunge la climaxul complexului de vinovatie tocmai cind ar fi trebuit sa se simta eliberat, in momentul mortii primei sotii. Exact atunci il incearca indoielile, incepe sa se intrebe serios daca doreste sa fie cu acea femeie tinara de care a fost indragostit atita timp. George Edalji facuse deja trei ani de inchisoare si este eliberat pentru buna purtare.
Conan Doyle isi sufoca zbuciumul interior cu o noua lupta in numele dreptatii. Transforma repararea nedreptatii facute lui George intr-un scop suprem. Il incarneaza el insusi pe Sherlock Holmes. Face investigatii, publica in „Times” articole ample in care ataca politia si felul in care se face justitie in Anglia. Acuza de rasism sistemul care l-a condamnat pe nedrept pe noul sau prieten, George, doar pentru ca avea pielea maslinie. Transforma o nedreptate intr-un caz Dreyfuss englezesc.
„Invierea literara” a lui Sherlock Holmes i-a costat pe editori 5.000 de lire
Cartea cutremura prin finetea detaliilor, seriozitatea documentarii (autorul precizeaza la final ca toate documentele citate sint autentice cu exceptia unei singure scrisori) si expresivitatea situatiilor minore. Intilnirea dintre cei doi este subtil descrisa. Pe de o parte, arogantul si idealistul scriitor, de cealalta parte, functionarul naiv, victima perfecta: „Arthur indrepta in jos, spre el, o privire limpede si ferma. – George, am citit articolele din ziare si acum te-am cunoscut personal. Asa ca raspunsul meu este: nu, nu te socotesc nevinovat. Nu, nu te cred nevinovat. Stiu ca esti nevinovat. Ii intinde o mina mare de atlet, inasprita de nenumarate sporturi total necunoscute lui George”. Aflam tot in treacat ca „invierea literara” a lui Sherlock Holmes i-a costat pe editori 5.000 de lire sau ca sir Arthur, in ciuda dorintei de progres, dorea cu fermitate ca votul sa le ramina inaccesibil femeilor. Este descrisa cu mare finete alunecarea catre credinta din ce in ce mai mare in spiritism, moda care facea furori in Europa inceputului de secol.
Cartea se termina, de altfel, cu descrierea unei sedinte de spiritism dedicate mortii lui Sir Arthur. Penibilul situatiei nu cunoaste margini, iar Barnes insista cu incapatinare sa imbibe de ridicol fiecare moment. Pina la urma, un fel de intilnire cu spiritul lui Sir Arthur are loc, desi prietenul George il cauta zadarnic cu binoclul prin sala. Acela era de fapt Arthur, un personaj in care emfaza, ingenuitatea, forta argumentelor au propus unul dintre cele mai iubite „staruri literare” din toate timpurile.
Arthur era omul actiunii, era un scriitor care simtea nevoia sa amestece fictiunea cu propria realitate, nu era deloc interesat de finetea scriiturii, el isi dorea fapte. Un exemplu excelent este relatat la un moment dat: Arthur scrie despre finalul teribil al maratonului din Olimpiada de la Londra cu o candoare si un patos care aduc lacrimi in ochii cititorilor (fusese acel final in care cei doi atleti au trecut imbratisati linia de sosire). Dar stilul nu e de ajuns: „Oricare scriitor ar fi lasat-o asa, multumit ca a reusit sa evoce momentul dramatic. Dar Sir Arthur nu era un scriitor oarecare. El fusese atit de miscat de bravura italianului, incit deschisese pentru el o lista de subscriptie publica. Totalul se ridicase la trei sute de lire, bani care-l ajutasera pe alergator sa deschida o brutarie in satul sau natal – lucru irealizabil cu o medalie de aur. Tipic pentru Sir Arthur: generozitate si simt practic in egala masura”.
De altfel, mecanismul simtului practic este descris de Barnes cu o acuitate teribila. Pentru ca trecerea unui scriitor la religia efectului imediat al cuvintului nu este deloc usoara. Lui Sir Arthur ii e greu sa se recunoasca drept un scriitor ultrapopular, este cu adevarat presat de blestematul personaj Sherlock pe care e nevoit sa-l invie de dragul cititorilor. Dar, mai ales, trecerea scriitorului la fapte este presarata cu momente ridicole greu de descris. Si tocmai acest mecanism desfacut cu minutiozitate constituie adevaratul deliciu al cartii.
O scriere rafinata, lenta
Trecerea la fapta este ridicola, un ridicol pe care Sir Arthur trebuie sa-l suporte la fiecare pas. Chiar si atunci cind demareaza ancheta pentru a demonstra nevinovatia lui George, recurge la tot soiul de siretlicuri literare care au efect in presa, dar care nu ajuta in nici un fel ca proba in instanta (fura, de exemplu, instrumentul pe care il folosea adevaratul faptas pentru a despica vitele – metoda inacceptabila pentru orice tribunal). Sherlock cel neconventional bijbiie in adevarata realitate si se loveste de ura autoritatilor pentru retorica si „creativitate justitiara”. Arthur obtine totusi recunoasterea condamnarii nefondate din partea ministerului de resort, o victorie imensa avind in vedere mijloacele naive, „literare”, folosite. De fapt, asistam la una dintre primele batalii „media versus sistem”, cu un deznodamint fericit pentru tabara scriitorilor si ziaristilor.
Asta nu inseamna ca noul personaj „Sherlock-Arthur” nu aluneca din ce in ce mai tare in penibil. Spre sfirsitul vietii, scriitorul devenit personaj incepe sa rezolve cazuri prin intermediul sedintelor de spiritism si al clarvazatorilor. George ii multumeste lui Dumnezeu ca Sir Arthur nu a apelat si in cazul lui la acele metode neconventionale care l-ar fi distrus probabil definitiv.
Arthur & George este o lectura pentru timpi absolut morti. Se recomanda citirea cu piciorul bandajat sau in ghips, adica in momente de repaus fortat, sau, pur si simplu, in vremi in care simtiti ca dispuneti de o rabdare absoluta. Barnes si-a cistigat dreptul de a cere aceasta rabdare pentru a-si desfasura arsenalul scrierii plicticoase, rafinate, lente, fara socuri de resuscitare a cititului.
Cititi Papagalul lui Flaubert daca nu credeti.
Julian Barnes, Arthur & George,
traducere din limba engleza de Virgil Stanciu,
colectia „Babel”, Editura Nemira, 2007