Ionut Caras: "Am reusit sa nu fug dintr-un loc superb timp de 10 zile; sa nu ma cert cu oamenii pe care i-am cunoscut si sa ii privesc fara ochelari de cal; am reusit sa nu ma iubesc prea mult, sa nu ma urasc prea mult si sa ma vad intr-o oglinda mai clara, mult mai justa decit de obicei.
M-am imprietenit cu insectele si m-am jucat cu alti colegi jucausi; ne-am jucat serios si aspru, in curcubee si furtuni, ne-am jucat fara sa cunoastem jocul sau regulile, am incercat sa ne cunoastem pe noi si pe altii si sa crestem mai mari”.
Ramona Dumitrean: „Mai intii, instituirea unei, sa-i zic asa, conduite ritmice, extrem de eficienta iesirii din amorteala fizica, psihica si intelectuala a unui actor intrat deja intr-un sistem institutionalizat. Acest ritm obliga grupul sa-si concentreze si sa-si canalizeze energiile intr-o singura directie; sa epuizeze si sa fructifice timpul la maximum, fara momente de respiro cotidian, banal, ineficient, de alt ordin decit cel stabilit initial intilnirii de la Plopi.
Apoi, munca intensa de cercetare care s-a infaptuit pe parcursul workshop-ului (vizionarea de reportaje, documentare, lecturi, exercitii, dramatizari, discutii, punere in situatii, spatializare, interpretare etc.), indispensabila actorului in a gasi coordonate juste pentru intelegerea personajelor, situatiilor, relatiilor din aceasta carte-piesa de teatru.
Nu in ultimul rind, intilnirea cu alti oameni din «breasla» – structuri unice, personalitati distincte, scoli/formari diferite – aceleasi idealuri, aceeasi implicare adevarata si profunda in subiect; tineri actori, oameni de teatru si nu numai, care evita partial sau total si pe deplin motivat statutul de «vedeta», atit de practicat in autohtonul teatral-artistic, oameni de o conduita artistica ireprosabila, inteligenti, talentati, parteneri minunati; actori pentru care «succesul» unei echipe e mai important decit cel individual”.
Cristian Grosu: „Daca ar fi trebuit sa denumesc intr-un singur cuvint experienta atelierului de la Plopi, as spune ca a fost una totala. Dar sa identific trei aspecte din acest «tot» imi este greu, pentru ca fiecare in parte lucreaza pentru sine si depinde de celalalt deopotriva.
Un prim aspect il constituie natura experientei propriu-zise. Nu am mai participat la un astfel de atelier pina acum si acest lucru certifica pur si simplu ideea de dezvoltare profesionala. Totodata, intilnirea cu Andrei Serban este mereu una fabuloasa, indiferent de conjunctura. Pentru mine, el constituie «intilnirea», cea despre care se spune ca se petrece rar in viata.
Pe de alta parte, prin intensitate, puritate, concentrare, un astfel de atelier implica deopotriva omul si artistul, efectele experientei rasfringindu-se atit asupra competentelor profesionale, cit si a sinelui. De pilda, la una dintre discutiile cu Andrei Serban, acesta imi spunea ca intotdeauna trebuie sa te perfectionezi, sa te lupti cu propriile tale blocaje, sa incerci sa-ti depasesti limita. Sfatul poate parea deja clasicizant… ei bine, nu este. Acum stiu ca toti care au participat la acest atelier si-au atins limitele, dar nu stiu citi dintre noi le-au depasit. Important este ca am trecut de jumatatea drumului.
Cel de-al treilea aspect la care as dori sa ma opresc tine, intr-un fel, de domeniul disciplinei. «Postul» la care ne-am adaptat cu totii (restrictii alimentare, ore de somn fixe, lucru continuu) facea parte din exercitiu, la fel ca si tacerea. Am invatat ca zgomotul uman poate astupa infinit de multe strigate de frustrari, iar tacerea este mai dificila decit pare. Am tacut poate ore de-a rindul pina am incetat sa-mi mai aud gindurile”.
Catalin Herlo: „In primul rind, a fost munca pe mai multe planuri. Am fost si dramaturgi, si regizori, si scenografi, si actori. O asemenea experienta este necesara, cred eu, pentru fiecare actor si ar trebui repetata din cind in cind. Apoi, libertatea de care ne-am bucurat in incercarile noastre, libertate cu care in teatru nu te prea intilnesti si pe care domnul Serban ne-a oferit-o, ba chiar a impus-o, ca demers necesar in procesul de creatie. Nu in ultimul rind, as mai vrea sa mentionez, desi poate suna putin patetic, intilnirile cu niste oameni speciali, care m-au ajutat sa privesc lucrurile si din alte unghiuri, nu doar din cele stiute sau invatate de mine in scoala ori in teatrul in care sint angajat”.
Este o asemenea experienta de laborator teatral indispensabila unui artist, si daca da, de ce?
Ionut Caras: „Nu numai ca e indispensabila, dar e vitala. Trebuie sa mai iesim din cind in cind din teatre, sa ne scuturam de praf, sa nu mai umblam in aceiasi pantofi, sa fim nesiguri, sa ne intoarcem in scoala si sa experimentam. Da. Trebuie sa ne pastram vii, si viata asta o putem gasi mai ales in virful unui munte si intr-un grup ales si special. Trebuie sa ne amintim din cind in cind ca sintem mici, asa cum trebuie sa nu uitam ca sintem mari, sa ne pastram echilibrul”.
Ramona Dumitrean: „Da! e indispensabila. Raspunsul l-am dat in mare masura in raspunsul la prima intrebare. In cazul meu, aceasta intilnire a fost pina la urma o… indispensabila gura de aer proaspat! Zic pina la urma, deoarece am pornit oarecum de pe o pozitie refractara, neavind intrutotul placerea si interesul subiectului abordat. Acum, cu putin recul si o detasare obiectiva, cred/simt, sint sigura ca aceasta experienta mi-a deschis alte perspective umane si artistice, m-a facut sa ma surprind altfel in situatii teatrale date, mi-a largit universul de asteptari, m-a impulsionat/obligat sa ma adaptez si sa respir la unison aerul «mistic» (si nu e un cuvint mare si pretentios) al acestei intilniri. Odata cu abordarea subiectului Tanacu s-a produs si exorcizarea noastra de «zgura» indecentului-teatral si nu numai, cotidian. Si cel mai important lucru e sa vrei sa ti se intimple asta!
In concluzie, ca actrita, artist in devenire, sint extrem de fericita ca m-am lasat pe mina staretului si-a maicilor colegi, c-am fost judecata dupa legile naturii de la Plopi, ca mi-am improvizat costumele si obiectele din recuzita/garderoba doamnei Mili, gazda noastra. Mi-am purtat crucea pina la… Un Sfirsit”.
Cristian Grosu: „Poate ca da. Nu intotdeauna intelegeam rostul si insemnatatea exercitiilor pe care le primeam. Asta pentru ca experienta noastra a fost una in lant. Noile exercitii le dezvoltau pe cele vechi si le dezvaluiau intelesurile, iar aceasta ambiguitate ne hranea spiritele. Cind am plecat de la Plopi, am inteles ca acest atelier nu s-a terminat si nu era pentru o saptamina de vara. El lucreaza in tine, daca il intretii, si actioneaza ca un vaccin – anti-superficialitate, anti-rautate, anti-cliseu.
Catalin Herlo: „Da, este necesara! Se spune ca orice actor, la un anumit interval de timp, trebuie sa lase totul si sa se intoarca la scoala. Din pacate, noi nu ne mai putem permite acest lux (poate ca nu mai vrem sau nu ne mai intereseaza), iar in conditiile de azi un laborator teatral este cel mai apropiat de ideea de a lua totul de la zero, de a incerca altceva”.