In ceea ce-i priveste pe cei pe care i-am pierdut din vina mea mai trebuie sa adaug ceva: regret ca i-am pierdut, dar, daca as putea da timpul inapoi, ar fi ipocrit din partea mea sa spun ca as trata altfel lucrurile si ca m-as comporta altfel.
Dimpotriva, ceea ce pot sa spun in chip cit se poate de sincer este ca m-as comporta exact la fel si ca as gresi exact asa cum am gresit si intiia data. Staruinta in eroare sa fie? Nicidecum; ci sinceritate. Si atunci ce ar fi de facut? Fireste ca am de adaugat totusi ceva: m-as comporta exact la fel, dar as incerca sa inteleg atunci pe loc ce se intimpla si sa solutionez (cumva, nu stiu cum) relatia deteriorata.
Prieteniile sint niste legaturi inefabile, adesea, chiar mai inefabile decit dragostea. In dragoste, lucrurile sint partial limpezi: intimple-se ce s-o intimpla, dragostea acolo ramine, traieste si moare, nu ai ce sa-i faci (chiar si atunci cind esti parasit, mai poti inca iubi, ba chiar ramine blocat in acea dragoste o viata intreaga). Prieteniile sint insa mai alunecoase, mai elastice, mai dependente de stari imediate, de impulsivitati, de malentendu-uri – tocmai pentru ca in prietenie nu functioneaza dragostea imuabila, ci un soi de „dragoste” care poate fi mutata de colo-colo, care nu are radacini decit pe un anumit palier al ratiunii, in care erupe irationalitatea. Nu stiu cum altfel sa spun, mi-e mai usor sa simt acest sens al prieteniei, decit sa-l explic. In dragoste, irationalitatea devine in cele din urma rationalitate; in prietenie, lucrurile stau, in mod paradoxal, pe dos: rationalitatea initiala se preschimba incetul cu incetul in irationalitate si impulsivitate.
Regret ca mi-am pierdut prietenii, fara sa mai aiba vreo importanta daca si ei regreta acest lucru. Nu stiu daca as mai avea puterea sa ii iubesc din nou (la o adica), dar ceea ce le-as garanta ar fi autenticitatea mea, mai exact reactia mea emotionala si lingvistica directa, nefalsificata si netainuita.