Lucruri care astăzi ni se par banale, de pildă obscuritatea din sala de spectacol în timpul reprezentației și concentrarea eclerajului exclusiv asupra spațiului de joc, pentru ca acesta să contribuie la sporirea semnificațiilor artistice, au avut nevoie de sute de ani pentru a deveni cutume ale teatrului.
Veacuri la rând s-a jucat teatru în aer liber, în incinte dependente de lumina de afară, iar când arta teatrală s-a mutat în săli, chiar și acestea apelau la lumina zilei. În Italia și Franța secolului al XVI-lea, spectacolele teatrale în edificii se programau la primele ore ale după-amiezii, pentru a fructifica sprijinul natural al soarelui.
Astăzi, nimeni nu și-ar mai putea închipui teatrul în absența beneficiilor pe care tehnica și tehnologia iluminatului le asigură în privința imaginii scenice. Lumina e de multă vreme o valoroasă resursă estetică ce stă la îndemâna scenografilor, mai ales, care pot face adevărate minuni exclusiv din jonglatul cu puterile de reprezentare ale luminii. Rolul ei de bază e de-a pune în valoare actorul și decorul care condensează lumea ficțională la a cărei construcție asistă publicul. Spotul luminos ne conduce privirea spre zone precise ale scenei, augmentează impresia vizuală compusă la rampă, dar adesea lumina însăși devine personaj și „joacă“ alături de toate celelalte elemente care fac teatrul. Dacă ar fi să ierarhizăm mijloacele scenice, deși operațiunea e atinsă din start de relativitate, întrucât, în ansamblul lor, fiecare are o menire indispensabilă, dintre elementele tehnice eclerajul ocupă frecvent poziția fruntașă. Picturalitatea cutiei teatrale e dependentă de lumină, așa cum este dintotdeauna cea a artelor plastice, de unde se și trage. Rânduiala vizualității a fost condiționată mereu de lumină și obscur, de umbre și penumbre, într-o știință care a presupus mereu fundamentul tehnologic. Interpreți, elemente de decor, obiecte, spațiul care le include și care trebuie modelat ca expresie a unor intenții rezultând dintr-un text și din versiunea lui regizorală, generează fabuloase raporturi de determinare, structuri și intercondiționalități.
Fără a intra în subtilități savante de teorii ale luminii, corpuscul ori undă, e interesant cum această formă aparte de materie ajunge, trecută prin imaginația artiștilor, să devină o stare. A pune în lumină încetează să mai fie doar metafora vizibilității, ea înseamnă stimularea unor latențe receptive care sunt depozitate de văz, de interesul manifest al ochiului obișnuit cu aglomerata civilizație a imaginii care-l provoacă.
Istoria teatrului poate fi citită și ca o sumă a unor etape tehnologice
În deceniile postbelice, avantajele tehnologiei eclerajului au pus o presiune pozitivă pe umerii responsabililor de plastica scenică, obligându-i la specializare și la explorarea infinitelor posibilități metaforice ale luminii. Vorbim în prezent de o adevărată dramaturgie a luminii, de creatori preocupați exclusiv de gestionarea creatoare a capacităților expresive ale acesteia, de designeri de lumini. Sprijiniți de softuri și aparatură performantă, ei devin adevărați magicieni, care renunță complet la materialitate și obiectualitate și compun spectaculoase scenografii virtuale. „Decorul“ e lipsit de materialitate, există numai în imaginația noastră stârnită de proiecții și fascicole luminoase, ce devin văzute sau nevăzute prin simpla acționare a unui buton.
De la banala lumânare de seu la cea din ceară, trecând la lămpile cu gaz, toate mijloacele istorice de a lumina rampa au avut efecte estetice. Inconvenientul fumegării (mai ales la lumânările din seu, care emanau fum negru, nesănătos până la toxic) și riscul incendierii erau printre cele mai dăunătoare. Însă un altul era determinarea formatului spectacular: lumânările trebuiau curățate și înlocuite, drept pentru care o reprezentație avea mai multe părți (acte, scene, tablouri), iar un act nu depășea cincisprezece – douăzeci de minute, din aceleași rațiuni pragmatice. Stilul de joc era afectat și el: pentru a fi văzuți, actorii stăteau aproape de rampă, în fața decorurilor care nu aveau decât o funcție decorativă; iluminatul de jos făcea greu vizibile posibilitățile mimicii, obligând protagoniștii la declamație și gestică largă. Publicul trebuia să stea și el relativ aproape de scenă, din aceleași rațiuni de vizibilitate. Până la iluminatul electric și nenumăratele lui avantaje (regândirea decorurilor și a rosturilor lor scenice, jucatul în decor, schimbarea stilului interpretativ, în realist-naturalist, într-o primă fază) au trecut sute bune de ani și episoade importante de evoluție științifică și tehnică. Dintr-un punct de vedere, așa cum teatrul e mimesis, reproducere creativă a realității, istoria teatrului poate fi citită și ca o sumă a unor etape tehnologice. De la lumânare până la laser și holograme e un pas uriaș.
Reflectoarele aduse în scenă de tehnicieni au devenit provocatoare pentru oamenii de teatru. Evocam în intro etapa în care lumina de sală s-a stins pentru prima oară. Era la Bayreuth, iar Wagner a fost acela care-a avut ideea. Nu toată lumea a îmbrățișat entuziast ideea, nenumărate critici aducându-i-se acestuia, dar îndrăzneala compozitorului și-a dovedit utilitatea, iar acum lumina pe sală se mai folosește doar dacă realizatorii doresc să sugereze implicarea publicului, participativitatea lui. Brecht a fost și el un inovator care a scos reflectoarele din culise și le-a arătat publicului, folosind scenotehnica și prin expunerea ei.
Robert Wilson, Robert Lepage, Romeo Castellucci, ca să dau doar câteva nume, modelează și sculptează lumina în forme altădată inimaginabile. Fani ai luminii tehnologizate, i-au valorificat depozitele de sens, excavând artistic în inconsistența ei materială, trasând liniile unei fascinante secvențe a istoriei esteticului.