După ce s-au documentat în două școli din București și Sibiu, Nicoleta Lefter și Lavinia Braniște au pus la cale spectacolul Visând glasuri, pe care l-au lucrat cu echipa artistică de la Teatrul Gong din Sibiu.
Instituția sibiană pentru copii și tineret nu e la primul său proiect orientat către teme actuale și problematice ale copilăriei, având curajul să părăsească linia tradițională și sigur aducătoare de public a înscenării poveștilor clasice și să propună publicului de toate vârstele subiecte precum bullying-ul, migrația, iar acum microcosmosul celor care nu aud.
Nici Nicoleta Lefter nu e la cel dintâi proiect de acest fel. În urmă cu câțiva ani, actrița Teatrului Odeon din București a colaborat, ca independent, la producția Refracție. O perspectivă asupra autismului, pornind de la Mâini cuminți a Anei Dragu, în care a jucat. Acum a interesat-o hipoacuzia, o deficiență care afectează la nivel planetar peste 500 de milioane de oameni, iar în România, una din zece persoane.
Visând glasuri e, cum altfel?, foarte senzorial, căci în universurile celor care au probleme cu un simț celelalte încearcă să îl suplinească, preluând oarecum, în forme specifice, atribuțiile aceluia inexistent din naștere sau pierdut într-un punct al vieții. Mi s-a părut dintotdeauna fascinantă lumea, lumile acestea altfel decât a noastră, a celor mai numeroși, cu toate dotările naturale la purtător.
Cu toții suntem grăbiți, nerăbdători, nepăsători, uneori răutăcioși cu cei diferiți, uitând că empatia e cea mai bună cale de a-i înțelege. Nu cu compasiune, nu e cazul și nici nu e nevoie, doar încercând să vedem/ simțim/ auzim lumea prin filtrele lor și a ne pune temporar în postura lor. Exact asta face Visând glasuri, ne ajută să cunoaștem universul celor în care unicul sunet perceput e al liniștii. Și să ne dăm seama că lumea lor nu e chiar atât de diferită de a noastră, numai că arată altfel. Îmi amintesc de spectacolul lui Theodor Cristian Popescu, produs de Compania Teatrală 777, Teatrul Odeon și Sounds of Progress (Glasgow) Copiii unui Dumnezeu mai mic de Mark Medoff (1997), care a fost prima inițiativă teatrală orientată spre limbajul semnelor și de impactul pe care l-a avut la vremea aceea orientarea către „sunetul liniștii“.
Construcția spectacolului se structurează fără conflict dramatic pe scene fragmentate, susținute de doi copii cu probleme de auz (Raluca Maria Șerbu și Emanuel Furdui, elevi la Centrul Școlar de Educație Incluzivă nr. 2 din Sibiu) și de actorii Claudia Stühler, Claudiu Urse, Nicoleta Lefter și Paul Bondane, vocile fiind dublate în limbajul semnelor și în vizualitatea lui Paul Mureșan.
Transpunerea publicului într-o comunitate în care auzul are particularități
E copleșitoare imagistica creată de Paul Mureșan, artist vizual specializat în animație computerizată. El a dat tridimensionalitate și dinamică vizuală replicilor scrise de Lavinia Braniște, un text care ne poartă în imaginarul oniric al acestor copii, un imaginar sugerat de replici și de proiecțiile pe un ecran semitransparent în proscenium, care încețoșează intenționat, și pe fundal, transcriind plastic interioritatea copiilor și visele lor, pentru care sunetele nu există decât ca imagini sau semne grafice.
„Oare era o literă pentru scârțâitul zăpezii? Oare cum era litera aia, ce formă avea? Ce alfabet îmi împrumută și mie litera asta?“ Sau: „Simți cum dogorește soarele, îți pui mâna pe cap și ai părul cald și te întrebi oare ce sunet scoate părul cald? Nu știe nimeni, sunetul e ascuns în păr“. Ori: „îmi imaginez că face CRA, trebuie să fie o literă pentru CRA, cineva o să mă învețe litera asta mai încolo“. Dintr-o pădure la Polul Nord, fugind de Uriașul, vorbind cu Cioara albastră, cuvintele-cheie sunt sunet, vis, ce vorbesc ceilalți oameni, iar stilul e de storytelling minimalist, relatând, descriind peisaje emoționale interioare. O plăcută muzicalitate a textului se adaugă coloanei sonore a lui Claudiu Urse, tare în amplificare, întrucât vibrațiile îi ajută pe hipoacuzici să simtă muzica.
Meritul incontestabil al spectacolului Visând glasuri e transpunerea publicului într-o comunitate în care auzul are particularități. Însă creația are și câteva inconsistențe de ordin regizoral. Fiecare element component e valoros și captivant, dar rămâne în sine, nelegat de celelalte pe care le succede ori precede, iar aspectul de ansamblu e de expunere a unor bucăți performative și nu de întreg organic. Soluția ar fi fost intervenția călăuzitoare a unui regizor, care să conecteze secvențele, să le dea coerență unitară.
Cei doi copii selectați pentru proiect s-au adaptat foarte bine, iar integrarea lor în spectacol are rostul de a apropia două lumi care frecvent trec una pe lângă alta fără să se intersecteze. Combinația de texturi teatrale e o altă caracteristică pozitivă a producției. E abstractă și poetică în același timp, are un aer melancolic, ludic (scena coregrafiată jucăuș cu prinderea unui spot luminos care crește, descrește și se mută dintr-un loc în altul, așteptând să fie prins), coloana sonoră puternică. Visând glasuri e din speța spectacolelor de la care nu ai cum să pleci indiferent. La final ești mai bogat în trăiri și mai apropiat de oameni.