Vineri, 13 aprilie, la Gera, în landul Turingia din Germania, a avut loc premiera operei Œdipe de George Enescu într-o nouă montare a regizorului Kay Kuntze, avându-l în rolul titular pe baritonul francez Sébastien Soules și la pupitru pe dirijorul Laurent Wagner. În duminica ce a precedat premiera, la Teatrul Altenburg-Gera, a avut loc ceea ce germanii numesc un eveniment promoțional, o prezentare în fapt a operei enesciene, cu participarea întregii echipe de realizatori și, ca invitat special, baritonul Ștefan Ignat, în prezent director-interimar al Operei Naționale din București. Întrebat de ce Œdipe nu mai este programat pe scena bucureșteană, în ciuda existenței unei montări recente, Ștefan Ignat a răspuns că ar dori un spectacol în limba română, pentru ca lucrarea enesciană să fie înțeleasă de publicul larg.
Gândindu-mă retrospectiv la spusele noului director al operei bucureștene – fără a-i face nici un proces de intenție –, ele mi se par nediplomatice și chiar ofensatoare atât față de publicul român, cât și față de cei care l-au invitat în Germania, unde Œdipe se cântă în original, în limba… franceză. A sugera că în România, țară care face mare caz de francofonia ei, spectatorii Operei ar „înțelege“ mai bine mesajul muzicii enesciene în traducere românească este cel puțin o mare naivitate. Prin însăși substanța lucrării, Œdipe nu va deveni niciodată o operă la fel de populară ca Rigoletto. După cum nu de o explicare a mitologiei elene, pe care vrea să o facă înțeleasă dl Ignat, are nevoie publicul Operei, ci de înțelegerea rezolvării moderne pe care o dă Enescu tragediei.
Cum scria Mihail Jora într-o scurtă și admirabilă prezentare de disc: „Œdipe nu mai e un învins, ci un învingător. El a înțeles că omul nu are a da socoteală zeilor de greșelile sale, ci propriei sale conștiințe. Și atunci când, în confruntarea cu tine însuți, îți găsești echilibrul și forța de a privi universul în față, ai câștigat lupta, ai învins“.
Gera este, altfel, unul dintre orașele de cultură ale Turingiei, astăzi cu circa 95 de mii de locuitori, comparabil cu Erfurt, capitala landului, cu Jena și Weimarul apropiate. Ca în mai toate orchestrele simfonice din Europa, și la Gera există un muzician român, violonistul Vasile Hanciu, plecat din România comunistă în 1978 și instalat din 1989 în orchestra în care cântă și astăzi, extrem de bucuros să participe la spectacolul cu Œdipe.
Ce probleme ce s-au ivit în fața regizorului Kay Kuntze și a dirijorului Laurent Wagner? „Proiectul acesta al lui durează de douăzeci de ani. El a văzut acum 20 de ani la Berlin un Œdipe și a rămas foarte impresionat [montarea celebrului regizor Friedrich Götz, din 1996, la Deutsche Oper Berlin; V.E]. Era o problemă – și este și acum o problemă – să găsești partitura și notele pentru orchestră. Partitura este o fotocopie a primei partituri după care s-a dirijat în 1936, iar dirijorul de atunci [Philippe Gaubert; V.E.] și-a notat foarte multe lucruri cu creionul, or fotocopiind acestea nu se pot șterge. Deci pentru dirijorul nostru și Kay Kuntze a fost o problemă să găsească note și partitură care să poată fi folosite efectiv în procesul acesta de creație. Ideea lor a fost fundamentată și de două vizite la București și la Timișoara. La București au încercat să vizioneze un spectacol, dar din păcate nu a fost posibil. Exista o premieră în 2017, mult elogiată, dar de ce a fost scoasă practic din program, nu înțeleg nici eu…“
L-am întrebat pe prietenul meu Vasile Hanciu și care au fost reacțiile colegilor lui la muzica lui Enescu și față de dificultățile ei: „Nu vreau să-ți ascund, la primele repetiții impresia a fost deprimantă și revin la ce am început să spun despre partitură, despre note, despre știmele în general. În afara profilului muzical, a notelor pur și simplu, există încă patru-cinci informații, legate de tempo, de dinamică, agogică… Enescu a fost extraordinar de pedant cu preluarea sunetelor din natură sau a sentimentelor pe care un om [le exprimă]. Este o lucrare lirică-tragică. Și astea trebuiau reproduse. Practic, la început a fost foarte greu să te poți concentra la toate aceste patru-cinci elemente care îți vin deodată, măsură cu măsură, și pe care trebuie să le transpui. Unii dintre colegi se gândeau că va fi o muncă fără sfârșit, până vom ajunge la premieră.
Dar, înaintând, înțelegând mai bine muzica lui Enescu și lucrând împreună cu ansamblul, cu soliștii, cu corul, și văzând că este un întreg care se formează în momentul în care toți membrii din ansamblu participă direct la repetiții, există acum, practic, un entuziasm deosebit. Avem în orchestră chinezi, sud-coreeni, spanioli, americani. Sunt reprezentate aproape toate națiile. Este o altfel de înțelegere. Un naționalism sau, știu eu, altceva de genul ăsta nu există. Noi am cântat și Simfonia a 4-a de Enescu, există deja o legătură cu el.“