„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Drumul către Little Dribbling. Noi însemnări de pe o insulă mică, de Bill Bryson, care va apărea în curând în colecția „Hexagon. Cartea de călătorie“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Să luăm două dintre experiențele mele mărunte la sosirea într-un hotel din centrul orașului Austin, Texas. Când m-am cazat, recepționera a trebuit să-mi înregistreze datele personale, absolut firesc, și mi-a cerut adresa de domiciliu. Casa noastră n-are număr de stradă, ci doar nume; în trecut am constatat că asta e o anomalie prea mare uneori pentru un computer american, așa că am dat adresa noastră din Londra. Fata a introdus numărul clădirii și numele străzii, apoi a întrebat:
— Orașul?
— Londra, am răspuns eu.
— Îmi dictați pe litere, vă rog?
M-am uitat la ea și am văzut că nu glumește.
— L-o-n-d-r-a.
— Țara?
— Anglia.
— Îmi dictați pe litere?
I-am dictat pe litere Anglia. Ea a apăsat câteva taste, apoi a zis:
— Computerul nu acceptă Anglia. Țara asta există?
Am asigurat-o că da și i-am sugerat:
— Încercați Britania.
I-am dictat iar pe litere – de două ori (prima oară ne-a ieșit greșit numărul de t-uri) – și computerul n-a acceptat nici varianta asta. Așa că i-am propus să încerce Marea Britanie, Regatul Unit, UK, GB, dar au fost respinse și astea. Nu mi-a mai venit altceva în minte.
— Acceptă Franța, a spus fata după un minut.
— Poftim?
— Merge „Londra, Franța“.
— Serios?
A dat din cap că da.
— Ei bine, de ce nu?
Așa că a scris „Londra, Franța“ și sistemul a fost mulțumit. Am încheiat procedura de cazare și am mers, cu geanta și cu cardul de acces de la cameră, la grupul de lifturi aflat la câțiva pași mai încolo. Când a sosit liftul, înăuntru era deja o tânără, ceea ce mi s-a părut cam ciudat, pentru că liftul venise de sus și acum urma să urcăm iar. După aproximativ cinci secunde de ascensiune, fata m-a întrebat, brusc alertată:
— Mă scuzați, acolo era holul?
— Sala aceea mare, cu recepția și cu ușile turnante care dau în stradă? Păi da, era holul.
— Fir-ar! a exclamat ea, părând mâhnită.
Acum să nu credeți că insinuez vreo clipă că aceste incidente sunt tipice pentru Austin, Texas sau pentru America în general, și nici ceva similar. Însă ele m-au făcut totuși să mă gândesc că problemele noastre sunt mai grave decât presupusesem. Când niște adulți funcționali nu sunt în stare să identifice Londra, Anglia sau holul unui hotel, cred că a sosit vremea să ne îngrijorăm. Problema e clar globală și se extinde. Nu sunt deloc sigur cum ar trebui să abordăm o astfel de criză, dar, pe baza a ceea ce știm până acum, aș propune ca pentru început să punem Texasul în carantină.
Mă gândeam la toate astea acum, stând într-o zonă de servicii de pe autostrada M4, în apropiere de Bristol. Mă îndreptam spre vestul îndepărtat al Țării Galilor și dați-mi voie să vă spun că abia așteptam experiența, dar drumul e lung și-mi era foame, așa că mi-am zis să-mi ofer micul dejun. Presupusesem, înduioșător, că voi păși agale, cu o tavă în mână, printr-o cafenea bine luminată, numită Granary, cu separeuri și tacâmuri sclipitoare și o diversitate consistentă, chiar dacă nu extrem de atractivă, de preparate gătite, dar s-a dovedit că toate localurile Granary și celelalte restaurante de pe autostrăzi au dispărut. Azi ai parte numai de localuri aparținând lanțurilor de fast-food. M-am ales cu un biscuit umplut cu ce or fi avut la îndemână asemănător cu un aliment și galben-intens – cred că se chema Jegviș –, însoțit de o punguță de Cartofei Unsuroșei și o cafea mai mult apă chioară într-un pahar de carton.
Ronțăind din jegviș și făcându-mi griji cu privire la deteriorarea minții omului modern, am scos din rucsac un document intitulat „Unskilled and Unaware of It: How Difficulties in Recognizing One’s Own Incompetence Lead to Inflated Self-Assessments“. E renumitul studiu efectuat de David Dunning și Justin Kruger de la Universitatea Cornell din New York, menționat cu câteva capitole în urmă, care a lansat noua știință pe care am putea-o numi prostologie.
Fiind o lucrare academică, conține ceva jargon: „abilități metacognitive“, „efecte de regresie“, „analiza corelației interevaluatori“ și așa mai departe, dar premisa lui de bază pare a fi că, dacă ești cu adevărat prost, nu numai că acționezi prost, ci, mai mult, ești foarte probabil prea prost ca să-ți dai seama cât de prost acționezi. Nu pot să pretind că am înțeles tot articolul, lucru îngrijorător când e vorba de o lucrare despre prostie, dar o parte din el era cam prea tehnică. Să luăm, de pildă, fraza: „Participanții din prima cvartilă nu și-au subestimat însă scorul brut la test, M = 16,9 (perceput) versus 16,4 (real), t(18) = 1,37, ns“. Am citit-o de opt sau zece ori, cu tot cu frazele imediat anterioare și următoare, și tot nu înțeleg nimic de la al patrulea cuvânt încolo. Totuși, măcar sunt conștient că nu înțeleg, ceea ce deduc că indică în cazul meu doar prostie medie, nu prostie periculoasă.
Dunning și Kruger au făcut neîndoielnic muncă de pionierat, dar lucrarea lor a fost scrisă în 1999, iar prostia mondială a avansat rapid de atunci, după cum am văzut adineauri în Texas. Un neajuns evident al studiului Dunning-Kruger e faptul că nu te îndrumă cum să-ți evaluezi propria acuitate mintală. Asta mă frământa foarte tare, așa că, întorcându-mă la drum întins și mergând mai departe spre vest și Țara Galilor, în spiritul serviciului obștesc, am alcătuit o listă de modalități prin care să-ți dai seama dacă devii tu însuți periculos de prost. Lista nu e nicidecum exhaustivă, însă ar trebui să vă ajute să realizați dacă situația voastră e îngrijorătoare. Iată câteva întrebări pe care să vi le puneți:
- Într-un restaurant thailandez, când îți vine farfuria garnisită cu o floare decorativă sculptată într-un morcov, chiar crezi că floarea a stat numai pe farfuria ta în săptămâna aceea?
- Crezi că, dacă-ți pipăi buzunarele de foarte multe ori, asta va face obiectul dispărut să reapară?
- Dacă o persoană purtând mănuși groase de bucătărie îți aduce mâncarea și-ți spune „Ai grijă, farfuria e fierbinte“, o atingi oricum, doar ca să verifici?
- Dacă ai fost la un salon de bronzare, crezi că, de vreme ce nu vezi că ai pleoapele albe, nimeni nu-și dă seama?
- Dacă ești bărbat, urmează să pleci în vacanță și-ți cumperi niște pantaloni prea lungi ca să se cheme pantaloni scurți, dar prea scurți ca să fie pantaloni lungi, ești totuși în stare să-i porți în public fără nici o jenă?
- Dacă aștepți un lift care vine greu, apeși butonul iar și iar, crezând că asta-l va aduce mai repede?
CARTEA
După succesul Însemnărilor de pe o insulă mică, Bill Bryson pornește într-o nouă călătorie de explorare a Marii Britanii, de data aceasta de-a lungul „Liniei Bryson“, un traseu imaginar stabilit chiar de el între punctele cele mai îndepărtate ale insulei. Cu mult umor, cu ironie tonică și adesea cu melancolia pe care numai un îndrăgostit de Marea Britanie o poate resimți, autorul ne conduce prin fermecătoare peisaje rurale, zone urbane prospere sau sordide și locuri ale memoriei colective adesea căzute în uitare.