Deși am fost avertizat de prieteni să nu-mi fac iluzii în privința celui de-al doilea volum al corespondenței lui Dinu Lipatti apărut la editura Grafoart pe banii Administrației Fondului Cultural Național, decepția mi-a fost de proporții în momentul în care am început să-l citesc. O dovadă că bunele intenții nu sunt suficiente pentru a asigura un paradis al lecturii și o demonstrație în plus că fie și una din cele mai umane și dramatice istorii – cum este cea a lui Dinu Lipatti și a Clarei Haskil – poate fi trimisă pe apa Sâmbetei atunci când cei care o relatează par să nu aibă nici cea mai mică idee despre felul în care se alcătuiește o ediție de documente și responsabilitatea ce îi revine unui editor profesionist.
Dacă primul volum putea avea, teoretic, scuza grabei cu care a fost redactat pentru a apărea cu ocazia centenarului nașterii pianistului Dinu Lipatti, persistența în eroare nu mai are nici o scuză. Dimpotrivă. Este de natură să demonstreze doar incompetență și absența capacităților științifice ale „îngrijitorilor“ ediției. Nu este suficient să fii un bun jurnalist radio pentru a-ți asuma pretenții de cercetător științific, iar consecințele sunt – așa cum comenta pe Facebook o cunoștință, redactor de carte – catastrofale. Deoarece o ediție de documente, în speță corespondența lui Lipatti, nu se publică în fiecare an; ea este menită să dureze și să fie o piatră de fundament pentru cercetările viitoare. Cu volumul al II-lea al ediției Scrisori, întreprinderea arată – cel puțin în primele 120 de pagini consacrate corespondenței dintre Lipatti și Clara Haskil – ca o piatră de gât, nu de fundament.
Asemenea primului volum, și cel de-al doilea suferă în absența unei organizări logice a materialului. Fiindcă doar un amator poate pune o „notă asupra ediției“ și o alta a unui redactor de texte, la sfârșitul cărții, după Indici. Absența descrierii documentelor – o carte de vizită căpătând același regim cu o scrisoare adevărată de câteva pagini –, absența oricărei mențiuni a arhivei din care provine o scrisoare, absența cotei de arhivă (pentru a putea fi verificată ulterior și de alți cercetători), absența menționării edițiilor anterioare ale unei scrisori deja publicată în alte volume apărute cu zeci de ani în urmă, absența unei bibliografii, absența atribuirii clare a substanței unor note de subsol, preluată evident de la alții (directorul Fundației Paul Sacher de la Basel, Felix Meyer, sau studiile cercetătorului lipattian Mark Ainley) descalifică această ediție.
O situație cu totul regretabilă, dat fiind interesul prezentat de sutele de informații pasionante din corespondența dintre Clara Haskil și Dinu Lipatti în ajunul și în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, la fel ca și în epistolele, până acum inedite, schimbate cu admirabilul muzician și filantrop de la Basel, Paul Sacher, și care luminează mai bine anii trăiți de Lipatti după stabilirea sa în octombrie 1943 în Elveția. Este meritul incontestabil al Monicăi Isăcescu de a fi cules de la Basel aceste scrisori și de a le fi publicat cu informațiile minime și decente pe care i le-a oferit directorul Fundației Sacher. Dar…
Nu am nici cea mai mică îndoială că toate aceste scrisori au fost de mult inventariate de elvețieni și că are fiecare o cotă de arhivă ce ar fi trebuit să fie menționată (așa cum au și scrisorile de la Biblioteca cantonală și universitară de la Lausanne, din arhiva Clara Haskil donată de bine-cunoscutul și regretatul biograf al pianistei, Jérôme Spycket). Cu siguranță cotă de inventar au și scrisorile din arhiva Asociației Haskil de la Vevey. Nu știu care este situația celor colecționate odinioară de Dragoș Tănăsescu și intrate în colecțiile Muzeului Literaturii Române, dar și originea lor ar fi trebuit clar menționată.
Șansa și meritul păstrării informației multora dintre scrisorile în limba română ale Clarei Haskil – surorile Haskil cerându-i lui Jérôme Spycket să ardă epistolele după moartea lor – îi revine biografului și cooperării lui cu Lili Haskil. Traducerile în limba franceză, mai mult sau mai puțin fidele ale scrisorilor românești, au apărut prima dată în 1975, în monografia publicată de Spycket la editura Payot; faptul merita consemnat și el în ediția de la București a corespondenței. O parte din aceste documente le-am folosit și eu la începutul anilor 2000, iar menționarea faptului și utilizarea informațiile din scrisorilor inedite pe care le-am publicat în volumul Viețile unui dirijor II. Scherchen și România. Corespondență, cronici de concert, interviuri, articole. Cu un cuvânt înainte de Iancu Dumitrescu. Musica Viva, [Ploiești] 2005, ar fi fost un gest minim de probitate și onestitate intelectuală din partea autorilor prezentei ediții a corespondenței Lipatti.
Seria documentelor începe în mod nu tocmai fericit – și fără a fi specificat – cu o pagină extrasă din cărțulia-album a lui Bernard Gavoty, Clara Haskil (René Kister, Genève, 1962), despre întâlnirea Clarei cu Dinu Lipatti în casa Prințesei de Polignac. Nefericit fiindcă, între altele, Clara Haskil, puțin înaintea accidentului mortal, se revolta tocmai împotriva autorului pe care îl acuza că i-ar fi răstălmăcit cuvintele într-un alt volum apărut în 1959, intitulat La musique adoucit les moeurs?. Ocazie de a-i scrie prietenului care o îmbărbăta, Jacques Morpain (citat de J. Spycket): „Poate că într-o zi vreo altă persoană va scrie lucrurile adevărate și cu bun-simț pe care le-aș dori cunoscute, fiindcă ele merită să fie spuse publicului care-mi este fidel și binevoitor și prietenilor care mi-au dat tot ce a fost mai bun în ei, inima lor, în cursul unei întregi vieți“. A bon entendeur, autorilor ediției corespondenței lui Dinu Lipatti!