Echipa filmului a fost totusi ovationata zece minute in picioare, iar aplauzele au inceput imediat cum s-a terminat filmul. (Nu pot uita proiectia de la Sibiu, din cadrul TIFF-ului, cind oamenii au ramas muti vreo 10-15 secunde, aplauzele crescind apoi in intensitate pe masura ce se indeparta socul finalului.) De emotie, Anamaria Marinca era acum pe punctul de a izbucni in lacrimi. Laura Vasiliu se tinea mai tare. Cristian Mungiu ne-a spus ca si el e emotionat, dar in alt fel decit la Cannes. De aceea a multumit mai ales echipei si in special actorilor, pe care i-a aplaudat alaturi de noi.
Filmul fusese prezentat de trei persoane. Ion Caramitru, in calitate de gazda, a fost primul care a avut „privilegiul, onoarea si emotia de a prezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale de pina acum”. Pe urma, Eugen Serbanescu, presedintele Centrului National al Cinematografiei, a zis si el doua vorbe, iar finalul prezentarii i-a apartinut lui Horia-Roman Patapievici, care a vorbit frumos, plecind de la ideea ca 4 luni, 3 saptamini si 2 zile e „un film profund etic”. „De la vorbe, mici minciuni, echivocuri se dezvolta faptele la care unii reactioneaza. Povara se afla pe umerii celor care pot sa le asume.” Filmul „e despre noi toti”, a mai spus Horia-Roman Patapievici, dupa ce evocase inainte si parabola cu luna si nebunul care se uita la deget, oferindu-ne o cheie de lectura a filmului pe care il comparase cu un joc de biliard. Ca filmul e despre noi toti si pentru noi toti am vazut si in sala. Adica si pentru Mircea Dinescu, Andreea Raicu, Marius Tuca, Ioan T. Morar, Catalin Dezbracatu’ (care era in misiune), Corneliu Porumboiu, Ruxandra Zenide, si chiar si pentru Marian Nistor, care, cu o banda neagra cu paiete si o cruce imensa peste sacoul visiniu, ne-a aruncat instantaneu in perioada despre care trateaza filmul. Comunismul nu e atit de departe cum am crede.
Un film „plictisitor” despre lucruri profunde
Atitea s-au spus despre filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, atitea texte am citit si am scris incit nu stiu ce as mai putea spune in plus. Dar am sa incep cu un lucru pe care nu-l inteleg si care m-a enervat (sau ma asteptam?).
In ziarul „7 plus” am citit o asa-zisa cronica a filmului de o rautate si o ingustime provocate, probabil, de frustrare si de dorinta expresa de originalitate. Textul se intituleaza „O plictiseala premiata cu Palme d’Or”, iar in el gasesti toate stereotipurile mioritice la care te puteai astepta: ca autoarea textului s-a bucurat enorm cind filmul a fost premiat la Cannes, dar ca pe urma a descoperit ce mare fis este: „mizerabilismul comunist e la cote paroxistice”, sunetul e „absolut infect”, povestea e banala (urmeaza relatarea ironica a evenimentelor), personajele „trancanesc”, au „discutii interminabile”, Mungiu a luat Palme d’Or-ul datorita „curiozitatii bolnave a occidentalilor de a contempla atrocitatile pina nu demult secrete ale comunismului”. Un singur lucru bun – actorii (de parca n-ar fi si meritul regizorului).
Am citit cronici franceze, de pilda, nu exceptionale in sensul aprecierii filmului ca exceptional (desi n-am citit nici o cronica negativa), dar exceptional de bine scrise de catre niste oameni care n-au trait comunismul si n-aveau nici un reper afectiv fata de poveste. La noi nu cred ca e vorba numai de rautatea si de invidia mioritice, ci si de nepricepere. Avea dreptate Cristian Mungiu cind spunea ca in alte tari raspunde doua ore si jumatate numai la intrebarile referitoare strict la film, pe cind la noi jurnalistii – care, multi, nu sint de specialitate – sint interesati de probleme colaterale – cum e cu caravana, cum e cu lansarea, ce firma vine cu proiectorul etc. Doar aici cred ca te asteapta ai tai sa ai un succes ca sa-ti sara la beregata, cum s-a intimplat si cu acea persoana care imediat dupa Palme d’Or (si nu inainte) a strigat „plagiat”, de parca numai scenariul sau avea voie sa vorbeasca despre un avort in perioada comunista.
Nu e un film valoros pentru ca a luat Palme d’Or-ul
Reactiile de acest gen te fac, pe buna dreptate, sa te intrebi daca ne meritam oamenii talentati – nu spun pe cei care iau premii in numele Romaniei. 4,3,2 nu e un film valoros pentru ca a luat Palme d’Or-ul. Nu cel mai important premiu de film din lume il face ceea ce e: o pelicula pe cit de discreta, pe atit de dura despre ce face comunismul din oameni. Reactiile de care vorbeam mai sus nu fac pina la urma decit sa confirme una dintre ideile filmului. 4,3,2 nu e un film despre un caz de avort, nu e pro si nu e contra avortului, in ultima instanta nu e nici o cronica a ororilor din vremea comunismului. Desi realizat post-factum, sub aparenta unei cronici de epoca (foarte uscate), 4,3,2 este privirea din viitor aruncata in timp, inregistrind efectele ce vor fi venit. Semintele sadite in acele vremuri dau monstri pe loc – asa cum e domnul Bebe (unul dintre cele mai odioase personaje din filmul romanesc) sau cum e Gabita, care ii manevreaza pe ceilalti dupa bunul plac, constient sau nu, in ciuda fragilitatii sale asumate –, insa produc si monstri pentru mai tirziu.
Cristian Mungiu se ocupa in „plictisitorul” sau film de lucruri foarte profunde care rod vina morala si a celor care n-au trait comunismul. Similar traumelor transmise de supravietuitorii Holocaustului copiilor lor, chiar daca nu le-au povestit niciodata prin ce au trecut, veninul transmis de comunism il perpetuam si noi.
Comunismul nu ne-a facut doar mai nespalati, mai brutali si mai individualisti, ne-a adus mult mai mult rau, inoculindu-ne simtul amoralitatii, al lipsei de responsabilitate pentru propriile actiuni, al lipsei de orice fel de sentimente fata de aproapele nostru. Reactiile de respingere categorica a filmului e posibil sa confirme ideile de pe ecran.
4 luni, 3 saptamini si 2 zile – de Cristian Mungiu.
Cu Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov,
Luminita Gheorghiu, Ion Sapdaru, Eugenia Bosinceanu,
Teo Corban, Adi Carauleanu.