Pavel, personajul principal al romanului, care imprumuta mult din trasaturile printului Miskin, personajul lui Dostoievski din Idiotul, traieste numai din ra-masitele zilelor petrecute pe malul Prutului, alaturi de Veronica, marea iubire a vietii sale, pe care o cauta in toate femeile. Pavel joaca in roman si rolul lui Acteon, vinatorul care a vazut pentru intiia oara trupul gol al frumoasei Diana, zeita vinatorii, mereu inconjurata de nimfe. Transformat intr-un cerb datorita indraznelii sale, caci frumusetea care se lasa privita metamorfozeaza intotdeauna, Acteon este devorat de propriii sai ciini.
Despre zeii si zeitele din Olimp, despre miturile Greciei Antice, Pavel afla din cartea daruita de Veronica inainte de plecarea ei la Pascani, la fabrica de perdele, apoi in Spania, la cules de capsuni, unde isi gaseste sfirsitul intr-un accident de masina. Pierderea Veronicai transforma viata lui Pavel intr-o cautare continua, prezentul este folosit doar ca pretext pentru retrairea momentelor trecute. Iubirea este pentru Pavel fericirea sa trecuta si durerea lui de azi.
Cel de-al treilea capitol al romanului il are ca protagonist pe Shylock, un batrin actor, fara identitate, care-si poarta cu greu capul „bucsit cu singuratate”, traind departe de zgomotul lumii: „Stii ce-nseamna dom’le, sa simti cum ti se scurg orele grele de liniste moarta pe fata, ca niste rime puturoase?”, il intreaba la un moment dat don’ Valentin (asa cum il chema in realitate pe Shylock si cum ii spunea doar menajera Fineta) lui Pavel, unicul sau vizitator si discipol. Shylock ii arata lui Pavel ceva din „dulceata lumii”, pe care o descopera in nudurile lui Rembrandt sau in picturile lui Gaugain. Diana lui Rembrandt ii aminteste proustianului Pavel de Diana sa din cartierul Alexandru, „Diana cea de carne”, cu trupul ei mic, „ca un obiect de lux”, imbracat in halat albastru, bind bere in garsoniera ei de-o palma, de peste Bahlui. Nudul Dianei aminteste de inceputurile lumii, de Adam si Eva, care si-au pierdut Paradisul.
Literatura pare sa aiba rolul autoconservarii
Pavel este „fiul mesterului”, fiul lui don’ Costica, sticlarul, privatizat dupa revolutie si cu multe relatii in fosta Securitate, cazata acum in vile uriase cu geamuri negre si semanind cu niste cavouri. Pavel nu intelege de ce lumea este rea, de ce tara e condusa tot de „Ei”, cum poate muri un om „care stia sa rida asa cum ridea Veronica” sau de ce Paradisul este „suprimat de rusine si teama”. De mic, Pavel a fost invatat sa se roage lui Dumnezeu doar pentru lucrurile mari, pentru pacea si sanatatea oamenilor, iar dorintele sale cele mai apropiate, cele mai arzatoare, le incredinta carasului primit de la don’ Costica. Cu pestele din acvariu Pavel si-a putut permite orice, fara sa-i fie rusine de nimic. Dumnezeu si pestele isi impart astfel rugaciunile lui Pavel, micile secrete ascunse in sufletul adolescentului, nefericirea si frustrarile sale.
Nimic nu poate acoperi golul pricinuit de moartea Veronicai: nici nudul Dianei, nici rolul de Acteon, nici amintirile de pe malul Prutului, riul misterios pazit de graniceri zi si noapte, iar „Pavel se culca in iarba verde si curata inca. Isi intinse bratele in cruce de parca ar fi avut in piept o gaura enorma si voia sa-i dea voie zilei aceleia de august cu soarele ei fierbinte sa intre in el nestingherita, ca o matura intr-un ungher ferit…”. Pavel isi gaseste linistea intr-un petec de verdeata de pe malul Bahluiului urit mirositor, iar aceasta aruncare in iarba aminteste de gestul soldatilor rusi care, istoviti dupa o lupta grea, se culcau in zapada.
Realitatii vulgare, absurde si agresive din peisajul citadin, care il duce pe om pe culmile disperarii si il face sa-si piarda identitatea, ii sint opuse mici „oaze de tandrete”, iar scriitoarea lupta prin scris impotriva uritului ce o inconjoara. Peisajele sint insotite de numeroase portrete de interior, romanul ricoseaza ca o oglinda uriasa lumea, iar literatura, care incearca sa inlocuiasca paradisurile suprimate, pare sa aiba pentru Mariana Codrut, la fel ca si in cazul lui Kafka, rolul autoconservarii, devenind astfel un mod de viata.
Mariana Codrut, Nudul Dianei,
colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2007,
19.95 lei
Trei raspunsuri de la Mariana Codrut
„Nu am incredere in cei care scriu dupa retete”
Ati debutat cu un volum de poezie, dar ultima carte, aparuta la Polirom, este un roman. Cum a fost drumul de la poezie la proza?
Am abordat proza pentru ca aici pot valorifica experiente pe care nu le-am putut prinde in poezie si pentru ca ofera libertati pe care mi s-a parut ca nu le ingaduie cu prea multa usurinta poezia. Am inceput timid – cu bucati de proza poetica, apoi cu mici proze scurte –, trecind apoi direct la naratiunea de mai mari dimensiuni. Casa cu storuri galbene, primul meu roman, a fost un act de curaj si, poate, si de inconstienta, care insa mi-a cerut multa munca. Daca acum voi fi stiind vreun lucru despre tehnica prozei, l-am invatat, sa spun asa, la… „locul de munca”, adica tatonind, umplind paginile, stergindu-le si iar umplindu-le, dindu-ma cu capul de pragul de sus ca sa-l vad pe cel de jos. Fiindca, desi am invatat la scoala, si eu, fireste, tot felul de scheme narative si teorii despre proza, le-am evitat intotdeauna si nici nu am incredere in cei care scriu dupa scheme, retete etc. Ca sa nu mai spun ce tare ma contrariaza insii care citesc un roman prin asemenea „ochelari”, cautind simboluri, structuri etc.
Critica v-a numit „optzecista discreta”. Cum vedeti apartenenta dumneavoastra la poetica optzecista?
Ca sa fim mai exacti, nu critica m-a numit „optzecista discreta”, ci numai un critic, jucaus cind vrea, anume foarte talentatul Bogdan Cretu. Trecind peste asta, daca poetica optzecismului pur si dur e una a „jocului si a spumei”, vreau sa va spun ca nu am nimic impotriva ludicului, a inventiei lingvistice etc., ba chiar le folosesc si eu, desi doar ca ingrediente. Insa, pe vremea cind explodase sus-zisa poetica, eu ma simteam mult mai atrasa de scriitorii de limba germana de la noi, din miscarea numita Aktionsgruppe Banat – poeti pe care, „optzecista discreta” fiind eu, adica circulind rar in lumea literara –, nu i-am cunoscut in carne si oase niciodata. Formula lor estetica era mult mai aproape de modul cum gindeam eu poezia decit formula nucleului dur al „Cenaclului de luni”. (Si probabil si alti optzecisti – ca Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Mariana Marin s.a., pe care-i pretuiesc – se simteau mai aproape de autorii antologiei Vint potrivit pina la tare. Daca gresesc, e numai vina mea!) Iar la o emisiune recenta a Marinei Constantinescu, avind-o ca invitata pe Herta Muller, am putut constata ca si formula lor umana imi impune: gravitatea si curatenia morala cu care a vazut si vede aceasta mare scriitoare lucrurile in general m-au coplesit.
Nudul Dianei este un roman despre demonii tineretii, iar personajul Pavel Adam pare a fi si un proustian, si un dostoievskian. Este el un reprezentant al generatiei actuale?
Personajul meu din cel mai recent roman aparut la Polirom, Nudul Dianei, are un model in realitatea imediata si, prin urmare, este un reprezentant al generatiei actuale, din partea ei umbrita, cea dispre „Romania profunda”. Asta nu inseamna ca e neaparat si reprezentativ. De pilda, unul din cliseele despre tinerii de azi – dar eu dezavuez dintotdeauna cliseele – spune ca acestia sint dezinhibati sexual si social. Pavel Adam nu prea e… In fine, eu n-am facut decit sa spun povestea lui simpla. Daca el s-o fi dind dostoievskian sau proustian, il priveste, n-are decit sa se dea ce-l taie capul!…