Dincolo de tot ceea ce credem noi, românii, despre români, m-a intrigat tot timpul fascinația pe care o dezvoltă față de noi străinii care trăiesc mai mult în România și au curiozitatea de a se apropia de stilul nostru de a viețui.
Mai mult, oricât ar fi ei de nemți, de francezi sau de americani, după o vreme ajung, la rândul lor, să se românizeze. O țară încă subdezvoltată, cu ulițe de pământ, dar și cu o capacitate de adaptare și de supraviețuire unică. N-ai cum să nu o iubești. Numai că iubirea asta de țară vine cu vârsta, nu e tocmai potrivită la tinerețe, în vremea rebeliunilor de tot felul.
Zâmbetul larg de pe fețele multora dintre noi de luni dimineață, după celebrul referendum pentru modificarea constituției, este un simptom al stării de fapt a „românismului“. Într-un anume sens, acest referendum eșuat este o sărbătorire adecvată a Centenarului Marii Uniri. Pentru că, la nivel colectiv, dincolo de lucrurile care ne despart luați individual, pare că găsim o cale de mijloc de a rezolva chestiuni care par „limită“. Experimentul învrăjbirii românilor pe bază de fundamente ideologice și religioase a primit un răspuns cuviincios, la fel ca întreaga clasă politică încolonată în spatele Coaliției pentru Familie de frică.
Ultimii doi ani, caracterizați de călcări grosolane de actualii guvernanți ale tuturor liniilor roșii posibile, au lăsat urme și, în dulcele stil românesc, își vor găsi cu siguranță o descărcare pașnică, iar europarlamentarele de anul viitor par candidatul perfect. O știe și nea Liviu, o știe fiecare pesedist care nu e Codrin Ștefănescu sau Rădulescu-Mitralieră. O știe până și Mircea Badea.
Problema de fond este ce va urma după. Pentru că românul se plictisește și uită repede – parte din farmecul națiunii. Se pricepe să readucă lucrurile „în matcă“, se împiedică tare când vine vorba despre construcție și evoluție. Nimeni nu le poate avea pe toate!
Râsul și „miștoul“ vindecă cel mai bine rănile în România. Pasiunile sunt trăite la maximă intensitate, dar sunt de scurtă durată și uitate repede după aceea. Căci, de fapt, românul vrea puțină sare și piper din când în când în viața lui, după care tot ce-și mai dorește este să fie lăsat în pace și să-și vadă liniștit de ceea ce știa el. Chiar dacă propaganda prinde la români, propagandiștii ar trebui să se fi lămurit că de la a înghiți pe nemestecate refrenele de la televizor sau de pe peretele de Facebook și până la acțiune e cale lungă pe aceste meleaguri. Interesul de moment, interesul individual vor prima la români totdeauna în fața vreunor mișcări colective de amploare. Nimic nu-i place românului mai mult decât să fie lăsat „în plata Domnului“.
Din toate motivele de mai sus, pentru prima dată după multă vreme îmi permit aroganța de a fi nițel optimist. Nu că vom reuși în viitorul apropiat să avem vreo guvernare competentă și o legislație brici, nu că nu vor mai fi călcate în picioare principii democratice sau că nu se va mai fura de la stat! Trecerea munților de vreo autostradă nu e defel vreun obiectiv realist, iar reforme de fațadă vor mai fi făcute, dar nici una „pe bune“ în timpul vieții noastre. Dar, în același timp, nici nu văd să reușească o mișcare anti-UE în sensul unui sprijin popular majoritar, nici să se înfoaie vreun partid extremist (momentan, se maimuțărește PSD pe nișa asta și nu cu foarte mare succes), nici să câștige Liviu Dragnea alegerile prezidențiale. Vom mai trece prin crize economice provocate de noi înșine și de incompetența guvernanților, dar vom găsi o cale să trăim și așa, pentru că, în fapt, niciodată nu am avut noi prea mult. Singurele lucruri pe care le avem din plin sunt umorul și bășcălia. Dar putem renunța măcar în momentele noastre de maximă sinceritatea la gândul vă vom ajunge „o țară ca afară“? Pentru că nu se va întâmpla. Dar și ăsta e o parte din farmecul nostru.
La Mulți Ani, România!