Adevăru-i că e o întreagă aventură să ajungi la Iași. De oriunde ai veni. În faza rezervării biletelor de avion, toată lumea întreabă care e cel mai apropiat aeroport internațional. Din fericire, avem, chiar așa cum e, cu doar trei terminale.
Deschid o paranteză, să vă povestesc o întâmplare haioasă. I s-a întâmplat unei cunoștințe care, venind de la Londra, s-a nimerit lângă un pasager englez ce zbura la Iași, iar de aici în altă parte. Îngrijorarea lui era dacă are timp într-o oră să ajungă de la Terminalul 3, unde ateriza, la Terminalul 1, de unde avea conexiunea. Cunoștința mea a izbucnit într-un râs simpatic, liniștindu-l pe englez că are timp mai mult decât suficient, terminalele fiind la o zvârlitură de băț unul de altul. Omul, care călătorise peste tot în lume, îi înțelegea englezului temerile. Pe marile aeroporturi există tren ori shuttle-uri pentru deplasarea călătorilor de la un terminal la altul, iar transferul poate dura chiar câteva ore, plus controlul de securitate. Iată, aeroporturile mici au și ele avantajele lor.
Un drum de la Iași la Hanoi s-a întins pe 5 zile
Să revin la invitații FITPTI. Cei din străinătate, obișnuiți să umble prin toată lumea, sunt cuceriți de dimensiunile aeroportului ieșean. Ceea ce li se pare mai greu de înțeles e că, uneori, un zbor de la București la Iași poate costa aproape cât unul de la Viena la Iași. Cele mai complicate conexiuni sunt acelea pentru artiștii care vin din Asia. Păpușile vietnameze pe apă au venit pe calea aerului de la Hanoi în Dubai, apoi la București. Din capitală i-am preluat noi cu o mașină. După ce au încântat pe toată lumea cu spectacolul lor unicat în România până acum, genul nemaifiind prezentat vreodată în țara noastră, la final de festival au plecat din București spre Moscova, urmând ca de acolo să zboare spre Hanoi. O mică întârziere la Moscova le-a dat planurile inițiale peste cap. Au fost redirecționați spre Bangkok, abia peste două zile! Așa că un drum de la Iași la Hanoi, care ar fi trebuit să dureze 24 de ore, s-a dilatat și s-a întins pe 5 zile.
Tot despre infrastructura de transport a fost vorba, deloc laudativ, și când realizatorii belgieni ai expoziției participative Ciclofonii au intrat in România. Ei au venit cu mașina în care se aflau toate minunățiile făcute de Francois Cys, pe care le-au instalat în foaierul Teatrului Luceafărul, spre deliciul spectatorilor fără vârstă. Când ne-am întâlnit la Teatru, primul lucru pe care mi l-au spus a fost: „Vai, ce țară mare aveți! Am crezut că nu mai ajungem de la Oradea la Iași“. Evident, știau de pe GPS că nu a fost o distanță incomensurabilă, că absența autostrăzilor face ca un traseu pe care în Apus îl parcurgi în câteva ore, în România, pe drumuri naționale pe care le împarți cu căruțe, tiruri, bicicliști, turme de animale, același parcurs durează infinit mai mult. Iar senzația e, într-adevăr, că nu mai ajungi.
Nimic nu poate fi mai frustrant decât să nu poți comunica cu un invitat
Nadia Imperio (Italia) și-a uitat în scenă, în partea din spate a spațiului de joc, câteva cabluri și un dispozitiv necesar spectacolului. Tehnicienii le-au găsit și le-au așezat într-o cutie specială destinată „obiectelor pierdute“. De la Iași, artista a plecat în Columbia, și abia acolo și-a dat seama că îi lipsesc câteva elemente tehnice. Nu știu cum s-a descurcat în America Latină, foarte probabil au ajutat-o organizatorii de-acolo, dar un e-mail venit tocmai de peste Ocean ne ruga, cu majuscule, să îi expediem obiectele uitate. Direct în Italia, pentru a le recupera la întoarcere.
Emine Civelek a venit de la Izmir și a ținut în festival un atelier de construit figurine karagoz. Are studii de arte plastice, dar s-a dedicat acestei arte străvechi, recunoscută de UNESCO ca bun patrimonial național. Emine nu știe engleză, știe doar italiană, iar în corespondența de Festival utiliza o manieră foarte complicată de traducere. Are o amică în Italia, căreia îi transmitea mesajele mele și răspunsul ei în limba turcă, iar prietena i le retransmitea în engleză. Am aflat asta abia la Iași, unde am fost silită să găsesc un traducător din limba turcă. N-a fost deloc simplu: la Litere nu se studiază; traducătorii autorizați nu fac interpretariat, așa că am dat sfoară în țară și am descoperit un om extraordinar, Hasan, care e computerist și are familie la Iași, unde se află de mai bine de opt ani. Nici nu vă puteți închipui ce eliberare a fost pentru mine faptul că Hasan a venit să traducă. Nimic nu poate fi mai frustrant decât să nu poți comunica cu un invitat. Interesant e că Emine, o persoană foarte deschisă și volubilă, reușea să înțeleagă totuși ceea ce încercam noi să transmitem. Însă era extrem de obositor, mai ales că atelierul a avut loc în ultimele zile de festival, când oboseala se acumulase. Iar a nu te înțelege cu cineva era teribil de dificil.