Lumea culturii este confruntată cu o provocare redutabilă: apariția a noi forme de cenzură venite din partea unor grupuri de presiune, asociații sau colective ad-hoc. Pentru moment, în majoritatea cazurilor, autoritățile au dat dovadă de curaj, dar până când?, se întreabă „Slate“.
Articolul din „Slate“ începe prin a aminti un fapt petrecut în 2014, când West Australian Opera a luat decizia de a anula spectacolul Carmen de Bizet pe motiv că unii actori fumează pe scenă, iar acest fapt este „incompatibil“ cu mesajele antifumat ale unuia dintre sponsorii instituției.
Astăzi, mai ales pe valul isteriei #MeToo, astfel de situații s-au multiplicat. „Ieri“, scrie „Slate“, „societatea exercita o presiune în favoarea libertății de a crea. Astăzi, datele par a se schimba. În diferite ocazii, grupuri organizate ocupă terenul mediatic sau juridic, mergând deseori până la intimidare fizică“.
De exemplu, în decembrie, „Liberation“ enumera mai multe cazuri în care artiști precum Balthus, Gauguin sau Schiele, morți de ani de zile, „își văd operele contestate din motive de sexualitate controversată, ca urmare a afacerii Weinstein“. O petiție cu 10.000 de semnatari cere retragerea unui tablou de Balthus de la MET, în New York. Londra, Köln și Hamburg refuză campania de afișe ale unei expoziții retrospective Schiele.
Tot recent, festivalul internațional de film fantastic Même pas peur, ce are loc în La Réunion, a fost obligat să își retragă afișul care reprezenta două femei vopsite în negru, la presiunile Consiliului reprezentativ al asociațiilor negre din Franța. „Artiștii au de ce să fie neliniștiți“, scrie „Slate“.
„Am trecut de la o societate care cerea mai multe libertăți și încuraja libertatea de creație la o societate ce pretinde interdicția diverselor opere.“
Tot „Liberation“ publica în ianuarie un apel al L’Observatoire de la liberté de création, un grup creat „în urmă cu 15 ani pentru a răspunde atacurilor lansate contra operelor de artă din partea asociațiilor reacționare“, un grup care astăzi este alarmat „de o nouă formă de cenzură venită din partea asociațiilor antirasiste sau feministe“. „Dacă critica este necesară, a vrea să interzici cărți sau filme semnalează eșecul dezbaterii democratice.“
„Vedem cum se constituie aici tribunale populare, petiționare, care își arogă dreptul de a pronunța «sentințe» răspândite de rețelele sociale vizând un anume spectacol, o anume scenă dintr-o piesă de teatru, retrospectivă sau melodie. Aceste puneri în cauză a unor opere nu se mulțumesc doar să critice, ele nici nu caută dezbaterea. Ele vin cu lecturi unice, dogmatice și cer interzicerea, în ciuda oricărei legi în vigoare. Aceste atacuri repetate riscă, dincolo de operele vizate, să conducă la cea mai rea dintre cenzuri, cea mai radicală, cea mai perfidă, cea care intervine înainte ca opera să existe. Opere care nu vor pune nimănui probleme, fiindcă nici nu vor exista sau vor exista numai după ce vor fi complet aseptizate“, se arată în comunicatul publicat de „Liberation“.
De asemenea, L’Observatoire atrage atenția că aceste asociații luptă contra diverselor forme de organizare și uită să opereze „necesara distincție dintre artist și operă“, cu trimitere directă la soarta operelor unor artiști cu un comportament controversat, cum ar fi Roman Polanski.
Această problemă a noii cenzuri nu se rezumă doar la Franța, ea trece și Atlanticul. De exemplu, întro opinie publicată de „Journal de Montreal“ în ianuarie, jurnalista Sophie Durocher se declară șocată de un raport al unui ziarist în care se arată că la colegiul Maisonneuve „profesorii practică autocenzura pentru a evita să jignească credințele religioase sau culturale ale studenților“.
Înapoi în Europa, „Le Monde“, aducând în discuție cazul Woody Allen, tot mai părăsit la Hollywood, se întreabă „#metoo: asistăm oare la întoarcerea cenzurii în artă?“. Trecând în revistă cazurile artiștilor șterși din producțiile TV sau cinematografice, în ultima perioadă, în urma acuzațiilor de hărțuire sexuală (dovedite sau nu), „Le Monde“ este de părere că toate aceste fapte pun din nou în discuție distincția dintre artist și opera sa. „Ca să știți și voi, Caravaggio a fost un criminal, Degas un mizantrop execrabil. Din această perspectivă, ce «poliție» are dreptul să decreteze cine are dreptul de a fi expus la Luvru?“, se întreabă Thomas Schlesser, director al Fundației Hartung Bergman, care avertizează asupra judecării unei opere prin prisma personalității autorului.
„Le Monde“ este de părere că, dincolo de Atlantic, această distincție nu se face de la sine. „Dar asta nu înseamnă că Franța nu suferă și ea de pe urma importării normelor americane“, spune Nathalie Heinich, sociolog al artei la CNRS.
Cenzura prerafaeliților sub pretextul dezbaterii
Din data de 26 ianuarie, Manchester Art Gallery a retras de la expunere tabloul Hylas și nimfele, realizat de John William Waterhouse, unul dintre reprezentanții de seamă ai mișcării prerafaelite de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pânza ascunsă (într-un adevărat spectacol transmis online) a fost înlocuită cu un soi de text explicativ în care con ducerea galeriei a încercat să-și justifice gestul: „Această galerie prezintă corpul femeilor fie ca o «formă pasivă decorativă», fie ca «femeie fatală». Să punem în discuție această fantasmă victoriană!“.
Justificarea acestei inițiative? Curatoarea Clare Gannaway, care a avut inițiativa actului de cenzură, susține că că mișcarea #MeToo a făcut-o să lanseze o dezbatere și că tabloul ar putea să fie expus din nou, dar „în alt context“.
„Cine urmează, Picasso?“, s-a indignat Jonathan Jones, critic de artă, într-un articol publicat de „The Guardian“. „Dezbaterea la care se referă cei ce au avut această idee nu poate avea decât o temă și anume dacă muzeele ar trebui să cenzureze operele de artă din motive politice. Iar această întrebare nu poate avea decât un singur răspuns dacă ai încredere în progresul omenirii. Scoaterea tabloului nu este o critică interesantă, este un gest vulgar ce va sfârși la lada de gunoi a istoriei“, scrie Jonathan Jones. Cum era de așteptat, „The Guardian“, ziar britanic foarte stângist și care susține păreri „progresiste“ a anunțat într-un editorial că echipa redacțională nu vede în gestul galeriei din Manchester nici o „cenzură“, ci numai „un gest neîndemânatic ce stimulează o dezbatere importantă“.
În era internetului sufocat de pornografie, nudurile clasice deranjează
Profesorul Mateo Rueda a fost gonit din postul său de la o școală din statul american Utah în urma reclamației unui părinte care l-a acuzat că a arătat imagini pornografice copiilor. Vina sa? Mateo Rueda a prezentat, de fapt, nuduri de Ingres și Modigliani elevilor de 11 și 12 ani care urmează cursul de pictură din respectiva școală și cărora voia să le demonstreze evoluția cromaticii de-a lungul vremii.
Această poveste nu face decât să se adauge unei liste destul de lungi de scandaluri similare din ultima vreme. Astfel, o altă ultragiată din Statele Unite, Mia Merril, a lansat o petiție online prin care vrea să obțină retragerea din Metropolitan Museum of Art din New York a unei pânze semnate de Balthus (Thérèse rêvant – 1938), pictură pe care doamna în chestiune o consideră pedofilă.
Dincoace de Atlantic, unde austriecii și nu numai au serbat centenarul morții lui Egon Schiele, campania de promovare a unei retrospective a acestuia a scandalizat la Londra, Köln și Hamburg. Afișe reproducând lucrări de Schiele au stârnit indignarea în aceste orașe, iar prima reacție a regiei de transport londoneze a fost să refuze expunerea lor în stațiile de metrou, propunând chiar ca imaginile să fie cenzurate.
Biroul de turism din Viena a profitat de situație pentru a amplifica scandalul. A fost trimisă o nouă serie de afișe, în care părțile „rușinoase“ ale nudurilor lui Schiele au fost acoperite de benzi albe cu mesajul: „Ne pare rău. Au o sută de ani, dar aceste tablouri sunt și azi prea îndrăznețe“, însoțit de hashtag-ul #DerKunstIhreFreiheit („Artei, libertatea sa“), derivat din motto-ul secesionismului vienez („Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit“, „Fiecărei vremi, arta sa. Fiecărei arte, libertatea sa“).
După cum era de așteptat, Facebook a cenzurat Libertatea
O reproducere a unui tablou (celebru) al lui Eugène Delacroix, Libertatea conducând poporul, a fost cenzurată de gigantul social media. Realizând că au comis (încă o) gafă uriașă, reprezentanții Facebook și-au turnat public cenușă în cap. Dar gafa însă nu face decât să sublinieze tendința supărătoare a celor de la Facebook de a cenzura pur și simplu, pe loc și fără a judeca, orice pare, oricât de vag, a încălca regulile rețelei.
Un tribunal francez a admis faptul că Facebook a „comis o greșeală“ când a suspendat contul unui profesor francez după ce acesta a postat o reprezentare a tabloului Originea lumii al lui Gustave Courbet. Dar și un Nud așezat al lui Modigliani, ba chiar și antica Venus din Willendorf, care, în opinia Facebook, este „periculos de pornografică“. „Explicită sexual“ a fost considerată și statuia lui Neptun din Piazza del Nettuno din Bologna. Sau statuia Micii Sirene din Copenhaga, care „este prea dezgolită“.
Ceea ce nu face decât să arate că Facebook are la fel de multă legătură cu arta și cultura cât are Mark Zuckerberg cu protejarea datelor personale ale utilizatorilor. Mai grav este un alt tip de cenzură pe care Facebook și alte rețele sociale îl practică, voluntar sau nu. Chiar și în România.
În SUA astfel de reacții ale rețelelor sociale sunt denunțate de către „victime“ drept acțiuni deliberate.
La începutul lunii martie, National Religious Broadcasters (NBR), o asociație evanghelică a mass-mediei creștine, a acuzat Facebook, Twitter și Google de „cenzură în stil Silicon Valley“, explicând, cu exemple, că aceste rețele restricționează efectiv conținutul materialelor ce prezintă puncte de vedere creștine și/ sau conservatoare.
„Cerem celor din Sillicon Valley să respecte primul amendament al constituției SUA“, somează liderii conservatori americani, care susțin că, dacă această tendință va continua, în SUA nu se va mai putea vorbi despre „free speech“.
„Cenzura s-a schimbat complet și dramatic în zilele noastre din cauza internetului și, mai ales, din cauza acestor uriași ai tehnologiei care sunt, practic, monopoluri și care îți pot termina pur și simplu existența online“, este de părere Robert Epstein, psiholog și cercetător la American Institute for Behavioural Research & Technology. „Am dat o putere imensă unui grup care nu răspunde în fața marelui public. Nu vorbim aici despre o agenție guvernamentală care este obligată la transparență, vorbim despre o companie privată care face totul în secret.“
„Cred că pericolul este uriaș“, este de părere și Mathew Ingram, redactor la revista „Columbia Journalism Review“.
„Dacă te interesează libertatea informației, dacă vrei ca oamenii să citească și păreri contradictorii, atunci ai de ce să fii îngrijorat de faptul că trei corporații gigantice decid ce informații ai voie să vezi și ce informații îți sunt restricționate.“
Ianuarie: Deneuve, o „albă apologetă a violului”
Ziarul „Le Monde“ publica un apel semnat de o sută de personalități feminine europene care denunțau un „război al sexelor pe punctul de a lua o direcție absurdă și halucinantă“ și care servește în realitate „intereselor unor dușmani ai libertății sexuale“ și duc la instaurarea „unui climat de societate totalitară“.
O inițiativă a fost semnată de personalități franceze precum Catherine Robbe-Grillet, fostul star XXX Brigitte Lahaie sau criticul de artă Catherine Millet, având-o pe marea actriță Catherine Deneuve pe post de portdrapel. Deneuve a fost instantaneu atacată pe rețele de socializare și în presa de ambele părți ale Atlanticului de feministele de rit nou. Acestea le-au declarat pe semnatarele apelului din „Le Monde“ drept „apologete ale violului“ și „apărătoare ale pedofiliei“ (fiindcă Deneuve își permite să îl susțină pe Roman Polanski).
Februarie: Margaret Atwood, „FEMINISTA REA”
Respectata autoare canadiană, autoarea bestsellerului Povestea cameristei și una dintre cele mai cunoscute susținătoare ale cauzele feministe, s-a văzut pusă la zid de feministele fanatice după ce a îndrăznit să își exprime rezerve asupra derivei mișcării #MeToo într-un editorial publicat de „Globe and Mail“ și intitulat Am I a Bad Feminist?.
„În timpuri extreme, extremiștii câștigă. Ideologia lor devine religie și cine nu se con- formează vederilor lor este declarat apostat, eretic sau trădător, iar moderații sunt anihilați. Scriitorii de ficțiune sunt și mai suspecți, fiindcă ei scriu despre ființe omenești, iar oamenii sunt ambigui din punct de vedere moral. Scopul oricărei ideologii este să elimine ambiguitatea“, scrie Atwood.