„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din roman O viață de om, de Robert Seethaler, traducere din limba germană de Andrei Anastasescu, care va apărea în curând în colecția „Biblioteca Polirom“. Seria ACTUAL a Editurii Polirom.
– Fragment –
În noaptea aceea, un zgomot neobișnuit îl trezi pe Egger din somn. Nu fusese mai mult decât o presimțire, un șușotit fin ce trecuse pe lângă ziduri. Stătea culcat în întuneric și asculta. Simțea lângă el căldura soției lui și-i auzea respirația lină. În cele din urmă se ridică din așternut și ieși din casă. Afară îl întâmpină bătaia föhnului cald, aproape smulgându-i ușa din mână. Pe cerul nopții goneau nori negri, iar între ei licărea din când în când o lună palidă și informă. Cu pași apăsați, Egger urcă puțin pe pajiște. Zăpada era grea și apoasă, iar apa provenită din topirea ei clipocea peste tot. Se gândi la legume și la ce mai era de făcut. Solul nu era prea roditor, dar nu le trebuia mai mult. Ar fi putut să țină o capră, eventual chiar și o vacă – își spuse –, pentru lapte. Rămase pe loc. De undeva de sus auzi un zgomot, ca și cum ceva ar fi plesnit înăuntrul muntelui cu un suspin. Apoi auzi un duduit profund, din ce în ce mai puternic, iar în clipa următoare pământul începu să se cutremure sub tălpile lui. Brusc, i se făcu frig. În câteva secunde, duduitul se preschimbă într-un sunet ascuțit, pătrunzător. Egger stătea nemișcat și asculta cum muntele începe să cânte. La vreo douăzeci de metri depărtare, văzu ceva negru, voluminos lunecând iute și fără sunet prin fața lui, iar înainte să-și dea seama că fusese un trunchi de copac, o rupse la fugă. Alergă prin stratul gros de zăpadă înapoi spre casă și o strigă pe Marie, dar în clipa următoare ceva îl înșfăcă și-l trase în sus. Simți că alunecă-n derivă, iar ultimul lucru pe care-l văzu înainte să fie acoperit cu totul de un val întunecat fură propriile-i picioare ce se ridicau deasupra lui, spre cer, ca și cum ar fi pierdut legătura cu restul corpului.
Când Egger își reveni în simțiri, norii dispăruseră, iar luna strălucea albă pe cerul nopții. Jur împrejur, munții se înălțau în lumina ei ; crestele lor de gheață păreau ștanțate în tinichea și ai fi zis că ciopârțeau cerul, atât le erau de tăioase și de clare muchiile. Egger zăcea pieziș pe spate. Putea să-și miște capul și brațele, dar avea picioarele îngropate până la șolduri în zăpadă. Începu să sape. Scobind și râcâind cu amândouă mâinile, își dezgropă picioarele din zăpadă și, odată eliberate, le privi cu uimire cum zăceau sub ochii lui, reci și străine ca două lemne. Începu să-și dea cu pumnii în coapse. „Nu mă lăsați singur acum !“, spuse el, iar în cele din urmă scoase un hohot de râs răgușit când, odată cu sângele, îi năvăli în picioare și durerea. Încercă să se ridice, dar se frânse din mijloc și căzu la loc numaidecât. Își ocărî picioarele, care nu erau bune de nimic, își ocărî tot corpul, care era mai slab decât corpul unui copil mic. „Hai odată, sus cu tine!“, își ordonă și, la o nouă încercare, reuși să se scoale. Peisajul se schimbase. Avalanșa îngropase sub ea copaci și stânci și netezise pământul. Troienele păreau o pătură uriașă, așternută în lumina lunii. Încercă să se orienteze după munți. Din câte-și dădea seama, se afla cam la trei sute de metri sub cabana lui, care trebuie să fi fost sus, după ditamai movila de zăpadă adunată acolo. Porni la drum. Mergea mai încet decât crezuse; zăpada adusă de avalanșă era imprevizibilă, când tare ca piatra și parcă sudată cu solul, când, doi pași mai încolo, moale și prăfoasă ca zahărul pudră. Avea dureri mari. Își făcea griji mai ales pentru piciorul sănătos. Simțea în coapsă ca un ghimpe de fier care, cu fiece pas, i se împlânta tot mai adânc în carne. Se gândi la puii de rândunică. Spera că unda de șoc îi cruțase. Dar cuibul se afla într-un loc ferit, iar șarpanta pe care o construise era zdravănă. Totuși trebuia să întărească grinzile de jos, să îngreuneze cu pietre acoperișul și să asigure partea din spate cu un perete de susținere făcut din lespezi de piatră îmbinate între ele, pe care voia să-l fixeze cat mai adânc în pantă. „Dar pietrele trebuie să fie plate“, își spuse el cu glas tare. Se opri puțin să asculte. Föhnul se potolise, doar o adiere foarte fină îi gâdila pielea. Merse mai departe. Totul în jur era scufundat într-o liniște de mormânt. O clipă, avu senzația că e ultimul om rămas pe pământ sau, cel puțin, ultimul om din vale. Îi veni să râdă. „Ce prostie!“, exclamă el și o luă din loc. Ultima porțiune de sub movila de zăpadă era abruptă, fu nevoit să se târască pe brânci. Sub degetele lui, zăpada era sfărâmicioasă și i se păru neobișnuit de caldă. Lucru curios, durerile din picioare îi dispăruseră acum, dar frigul îi rămăsese cuibărit în adâncul oaselor, pe care și le simțea ușoare și casante ca sticla. „Ajung imediat“, își spuse sieși, lui Marie sau cine știe cui, dar în aceeași clipă își dădu seama că nimeni n-avea să-l mai audă, iar când reuși să-și tragă corpul peste vârful movilei, suspină din rărunchi.
Îngenunche în zăpadă, rotindu-și privirile peste întinderea luminată de lună pe care se aflase cabana. În mijlocul tăcerii, strigă numele soției lui: „Marie! Marie!“. Se ridică și începu să umble fără țintă pe terenul din jurul casei. Sub un strat de pulbere ce-i ajungea până la genunchi, zăpada era tare și netedă, ca și cum ar fi fost presată cu un compactor. Peste tot erau împrăștiate șindrile, pietre și lemne rupte. Recunoscu cercul de fier al butoiului pentru apă de ploaie și, chiar alături, una dintre cizmele lui. Într-un loc puțin mai înalt, ieșea din pământ o bucată din coș. Egger se duse câțiva pași mai încolo, în locul de sub el unde bănuia că se află ușa. Căzu în genunchi și se apucă să sape. Săpă până când mâinile începură să-i sângereze, iar zăpada de sub el se înroși. Când, după o oră, ajunse la o adâncime de vreun metru și jumătate și simți sub degetele jupuite o grindă de acoperiș ruptă de avalanșă și parcă cimentată, se opri din săpat. Se ridică în picioare și privi cerul nopții. Apoi căzu cu trunchiul în față și-și culcă obrazul pe zăpada îmbibată de sânge.
CARTEA
Când ajunge în valea în care-și va petrece întreaga viață, Andreas Egger e un orfan de vreo patru ani – nimeni nu-i știe cu precizie vârsta. Crescând, devine argat cu experiență la ferma familiei lui adoptive, după care se alătură unei echipe de muncitori care construiește unul dintre primele teleferice din Austria și care, odată cu electricitatea, aduce în vale lumina și agitația. Apoi vine ziua când Egger o întâlnește pe Marie, iubirea vieții lui, pe care însă o va pierde curând. Mulți ani mai târziu, când pleacă la drum pentru ultima oară, ea-i iese din nou în cale. Iar el, peste care timpul a trecut, privește în urmă cu uimire la anii ce s-au scurs. O poveste simplă și tulburătoare.
AUTORUL
Robert Seethaler, scriitor, scenarist și actor austriac, s-a născut în 1966 la Viena. Romanele lui multipremiate Der Trafikant (Traficantul, 2012) și Ein ganzes Leben (O viață întreagă, 2014) sunt bestselleruri internaționale. Robert Seethaler trăiește la Viena și Berlin.