Nu orice incintă este adecvată prezentării unor spectacole teatrale ori muzicale. Pentru a-și servi destinația, spațiile trebuie să respecte reguli de la care proiectanții nu prea pot să se abată. E un adevăr știut încă din Antichitate de greci și de romani. Amfiteatrele construite special, cu platforma de joc dipusă la baza unei coline și cu spectatorii, de ordinul a zeci de mii, așezați pe gradene urcând în panta dealului, constituie, încă și azi, la mii de ani de la inaugurare, exemple demne de studiu. Cu o știință extraordinară, reușeau să le confere acustică și vizibilitate uimitoare.
La Epidaur, de pildă, geometria formelor, raporturile dintre semicircular, circular, înclinație, unghiuri și materialele utilizate fac ca șoaptele din scenă să se audă până în ultimul rând. Fără ecou ori alte distorsionări, doar sunetul pur. Iar vizibilitatea să fie fără cusur. Amfiteatrul în aer liber de la Epidaur este unul dintre cele mai bine conservate. Ridicarea lui datează din secolele III-II î.Ch., dar a fost scos la lumină, practic dezgropat, după redescoperire, în 1881.
Știința empirică a anticilor, transmisă de la meșter la ucenic în interiorul breslelor și protejată de secretul profesional, dar teoretizată și în tratate de arhitectură, aprecia că fundamentală este amplasarea. Amfiteatrul e orientat într-o relație binefăcătoare cu direcția curenților atmosferici, vântul bate întotdeauna dinspre spațiul de joc către partea rezervată publicului, favorizând trimiterea sunetului într-acolo. Actorii evoluează pe un mic platou în fața unui relief colinar care reflectă sunetul, menținându-l în perimetru. Dispunerea gradenelor din piatră (un material favorabil acusticii) într-un unghi relativ abrupt, cu înclinație mare, minimaliza distanța privitotului față de scenă.
Laolaltă, aceste norme fac ca orice șoaptă, căderea unei monede sau zgomotul fin al ruperii unei foi de hârtie să fie perceptibile și din ultimele rânduri, grație metodelor naturale de amplificare. Alte tehnici eficiente erau instalarea unor vase mari din bronz sau teracotă cu gura orientată spre zona de unde se vorbea sau cânta, funcționând ca amplificatoare de sprijin, ori nișele în gradene, care atrag sunetul.
Fizica și legile ei sunt la ele acasă
Revenind în actualitate, acustica rămâne una dintre caracteristicile vitale pentru o sală de spectacole. Acustica arhitecturală e preocupată de asigurarea calității sunetului într-o incintă. Se îngrijește de protecția fonică, adică de anularea zgomotelor exterioare (din trafic, instalații de încălzire, ventilare sau de orice altă natură), și de acustica interioară, adică de o valoare egală a sunetului pentru toate locurile din sală. Marile săli de concerte sunt clasificate după însușirile de acest tip, unele atingând niveluri excepționale.
Acustica depinde de o mulțime de factori, dar, o știu și profanii, calitatea e determinată în principal de forma ambientului, de raportul dintre spațiul de joc și acela în care se află publicul și, evident, de materialele de construcție. Aici fizica și legile ei sunt la ele acasă. Traiectoria sunetului, materialele care îl absorb ori reproiectează spre emițător și receptor, constituenții pereților, scândura scenei, obligatoriu, de o anumită esență lemnoasă, catifeaua din fotoliile pe care stau spectatorii devin elemente ce condiționează cât de bine auzim ori nu într-o sală de spectacole.
Fără să intrăm în detalii tehnice, ideea e că undele sonore trebuie să ajungă nealterate la public, iar propagarea lor presupune reflexie și absorbție. Pentru o sală de teatru contează claritatea vorbirii, inteligibilitatea, absența ecoului, intensitatea sono-ră, uniformitatea. Viteza firească a sunetului este de cca 80 m/s, iar timpul de reverberație ideal, adică intervalul cât se prelungește după emitere, este de 1,7-2 secunde. Forma sălii este importantă.
Antichitatea prefera amfiteatrul, secolul al XIX-lea, modelul „cutie de pantofi“, pentru că garantează conservarea sunetului în perimetru. Esențiale sunt în gală măsură materialele întrebuințate, unele absorbind sunetul, altele, întorcându-l către public. Betonul și textilele nu favorizează acustica.
Un exemplu: la Scala din Milano, renumită ca sală de operă și grație acusticii, în interbelic s-a constatat cu surprindere o transformare în rău. Ceva intervenea și afecta sunetul. Nu se făcuseră lucrări la construcție, nu se modificase nimic în amenajarea interioară, dar, de la vreme, nu se mai auzea la fel. După examinări îndelungate, experții au conchis că problema venea din schimbările survenite în modă.
Cele mai pretențioase incinte sunt cele destinate operei
Rochiile erau mai simple, mai scurte, dispăruseră crinolinele și straturile multiple de mătăsuri, catifea și bumbac, iar când sala era plină, materialele textile fonoabsorbante erau în cantitate mai mică, intervenind involuntar în însușirile sunetului. Cum moda nu putea fi controlată, pereții au fost supuși unor tratamente care să contrabalanseze evoluția vestimentației.
Dintre toate tipurile de incinte, cele mai pretențioase din această perspectivă sunt cele destinate operei. De ce? Pentru că există un cumul de sunete care vin din diverse zone: orchestra cântă din fosă, soliștii sunt în proscenium, corul, ceva mai în spate sau pe laterale. Formată în puncte diferite, energia sonoră trebuie să ajungă la melomani uniformizată, fără disonanțe de volum. Dirijorii au și ei o mică responsabilitate, având grijă să evite dezechilibrele supărătoare, adaptând ansamblul la trăsăturile spațiului, contribuind prin ajustări de finețe care ajută. Muzicienii știu că unele piese au fost compuse la vremea lor special pentru anumite săli, cu reverberații tipice, iar cântate în altă parte sună, pentru urechile antrenate, puțin altfel. Reglajul e extrem de sensibil.
Într-o sală goală se aude diferit decât într-o sală plină, fundalurile paravan, pereții lojelor și ai balconului întorc sunetul spre public, lemnul e un material prietenos. Inclusiv podeaua, tavanul, elementele decorative, practic tot ce se află acolo intervine în acest proces complicat care e acustica. Tehnologia a imaginat aparatură sofisticată de măsurare, iar în cazul sălilor multifuncționale se apelează la sisteme mecanice și electronice care adaptează acustica în funcție de nevoi – conferințe, concerte simfonice, spectacole de operă ori de teatru. Pentru delectarea impresionabilului nostru timpan.