Mica vacanță „muncitorească“ dăruită de Suplimentul de Cultură mi-a prilejuit un fel de recapitulare a preferințelor rock, activitate ce-ar putea să prindă colțoase caracteristici religioase, dacă n-ar fi menită din start să ilustreze un joc.
Insinuez „caracteristici religioase“ pentru că, în domeniul pasiunilor de orice fel, fiecare se simte îmbățoșat să le considere pe-ale sale mai presus decât ale oricui și mai îndreptățite decât ale tuturor, punct din care nu mai lipsește decât un pas până la configurarea unei religii. Ideea revizitării trecutului s-a ivit pe-un grup feisbucist de pasionați ai muzicii, ai mediilor fizice de păstrat/ rulat fișierele audio, ai sculelor potrivite pentru audiția acestora la cea mai bună calitate. Provocarea lansată printr-o întrebare – Cât de mult vi s-au schimbat gusturile în timp? – țintea (auto)evaluarea noastră ca ascultători și iubitori nu numai de rock, de la începuturile conștiente până spre actualitatea veșnic evanescentă. Inevitabil, considerațiile generalizante cereau exemplificări, ca să nu devină vorbărie în gol sunătoare. Și de aici la „topul personal“ n-a fost decât o nuanță, discuția împrumutând aspectele unui vechi joc de societate practicat în La Belle Epoque. Ceea ce a și salvat-o de la pretențioasa banalitate.
Eu am început să ascult rock cu Beatles, Creedence Clearwater Revival și Canned Heat, dar nu prea mă agitam după muzici, neavând nici măcar un radio de Doamne-ajută la dispoziție. La sfârșitul anilor ’60, piesele ajungeau cumva și la urechea mea de băiat de țară. După intrarea în liceu și descălecarea în București, tentația rockului a devenit acută, fiind și-o chestiune de frondă. Nu era singura în panoplia mea. În toamna lui 1973, hotărât să citesc toată literatura Statelor Unite, m-am înscris la Biblioteca Americană, recent deschisă. Programele multimedia alcătuite de instituție erau însă mai apetisante decât cărțile în engleza facultativ învățată în școală, așa că mai mult am frecventat sala de audiții decât pe cea de lectură. Prima sesiune a inclus un disc Deep Purple, pe care îl mai auzisem pe magnetofonul unui coleg. Și Mahavishnu Orchestra – Birds of Fire. Impresia puternică lăsată de acest album a rămas nealterată până azi, astfel că staționează între primele trei preferate de mine. Tot pe atunci, nu mai știu când și unde, am ascultat Apostroph – Frank Zappa, cu fantastica piesă compusă de Zappa și Jack Bruce, care mă scoală de pe masa de operație. Multe alte albume Zappa s-au adăugat ulterior „preferințelor definitive”.
Titularul lor poate fi socotit, fără mustăceli, „cel mai cel“-ul rockului, dar nu de asta îmi place total. Pur și simplu am rezonat cu felul lui Zappa de a face/ înțelege arta și nu mi-e jenă să recunosc influența lui asupra insolitelor mele încercări narative. Pink Floyd (Money…) era deja peste tot pe unde, adolescent, umblam cu antenele ciulite la aparatele altora, eu tot neavând bani de unul, dar cumpărând discuri de vinil, benzi, casete (mai târziu CD-uri), și abia apoi „scule“. În 1975, englezii psihedelici au scos albumul Wish You Were Here și de cum am ascultat piesa Welcome to the Machine la Radio România, programul 3, prezentată de Florin-Silviu Ursulescu, pot zice că mi-am găsit preferința nr. 1. Nici The Wall, discul și filmul, nici ulterior descoperita capodoperă mai veche, Echoes, n-au reușit să-mi smulgă devotamentul pentru fermecătorul poem simfonic dedicat lui Syd Barrett.
Tinerețea flușturatică s-a aflat sub zodia disco, fiind atras de plăcerile vieții mai abitir decât de necesitatea revoluției, cea unsuros proclamată de propagandiștii comunismului în cenacluri sforăitoare. Tinerețea matură a intrat însă, oarecum retrospectiv, sub faldurile punkului, simțind și azi că acolo era locul meu. N-a fost să fie, vorba lui Noica. Pentru că, generic vorbind, eram al bluesului.