Acum aproape treizeci de ani, imediat după revoluția din 1989, am primit o invitație să merg în Germania proaspăt reunificată.
Din fericire, în Timișoara exista un consulat german, așa că, spre ușurarea mea, nu trebuia să merg până la București pentru viză. Și, tot spre ușurarea mea, aveam și garanția. Așa că într-o dimineață, cu avânt tineresc, m-am pornit spre sediul consulatului, aflat într-o clădire istorică din centrul orașului, într-o curte interioară. Nu știam decât vag adresa, dar nu mi-a fost greu să îl reperez: pe trotuar, în fața clădirii vechi, cu trei etaje, stătea un ciopor de oameni. Intrarea largă în curtea interioară era și ea înțesată de lume, iar în curtea propriu-zisă, amplă și ușor întunecată sub un plafon de nori cenușii, se înghesuiau alte câteva sute de inși, bărbați mai tineri și mai bătrâni, femei înfofolite, cu copii în brațe, grupuri de copilandri mai mari, care fremătau nervoși și plictisiți, toți adunați într-un fel de coadă informă și disperată, ce ducea spre o ușă din capătul curții. Ușa aceea era ținta întregii mulțimi strânse acolo și, în cele vreo două ore cât m-am înghiontit printre oameni, îmbărbătat de iluzia că eficiența germană va rezolva totul cât ai clipi, rareori am văzut pe cineva intrând și, parcă, și mai rar ieșind. Habar n-aveam unde începe coada, nici dacă se va termina vreodată, iar comentariile celor din jur nu erau prea încurajatoare: „De o săptămână vin“, zicea unul, iar altul îl completa „Și eu, zi de zi“. „Stau aici de la patru dimineața“, bombănea altcineva. Până la urmă am cedat și am plecat, cu invitația inutilă în buzunar.
Am senzația că paragraful de mai sus ar avea nevoie de un soi de glosar sau de niște note de subsol, ca la traducerile din limbi (și culturi) prea puțin cunoscute. „Viză“ probabil că sună cunoscut: mai există țări pentru care românii au nevoie de viză de intrare, deși „viză de Germania“ a devenit un termen desuet, la fel ca „rație de ulei“. „Invitația“ însă… nu știu câți își mai amintesc sensul pe care îl căpătase acest cuvânt în anii 1990, în contextul plecărilor peste graniță. Se referă chiar la o invitație, una făcută de un cetățean sau o instituție din statul în cauză – Germania, Franța, care-o fi fost –, dar cu caracter oficial. Cum un prieten din Occident nu te putea invita întotdeauna pe căi oficiale, era nevoit să autentifice o invitație personală la un notariat și apoi să ți-o expedieze – în original. Căci asta era o precondiție a eliberării vizei pentru țările occidentale: nu puteai depune cererea la consulat ori ambasadă dacă n-o aveai, deși invitația nu-ți garanta primirea vizei.
Apoi venea garanția. Presupunând că obțineai viza și porneai la drum, trebuia să dovedești că ai la tine o sumă care să-ți permită să te întreții singur câteva zile – o sumă stabilită de autoritățile locului. Asta, bănuiesc, în caz că gazda ta tocmai murise sau se mutase sau nu mai voia să te primească. Așadar, urcai în tren cu mărcile sau francii sau lirele în buzunar (cine avea card bancar în 1990 în România?), iar la intrarea în străinătate trebuia să fluturi bancnotele pe dinaintea vameșului. Dacă nu aveai garanția, ’geaba viza, ’geaba biletul de tren: te întorceau cu buzele umflate în patria-mumă.
Așa erau vremurile înainte de România europeană cu acte în regulă: invitație, garanție și înghesuială haotică la ușile ambasadelor. Până la urmă am rezolvat totul românește, adică pe căi cotite: am aflat de o firmă de turism care avea trasee în Germania și obținea vize prin filieră proprie – căci, după cum umbla vorba, patronul firmei era un fost ofițer de Securitate care înainte de 1989 se ocupase de pașapoartele șvabilor ce emigrau în R.F.G. Am plătit o „taxă de procesare“ piperată, mi s-a pus viza de Germania în pașaport și am plecat.
Printre altele, din cauza asta o să merg duminică să votez la alegerile europarlamentare. Fiindcă îmi pasă. Fiindcă am câștigat ceva ce nu vreau să pierd. E bine că oamenii au uitat ce înseamnă o viză cu invitație și garanție. Și, oricât de exagerat ar părea, mă tem că, din nepăsare în nepăsare, s-ar putea să aflăm iar – ba chiar să reînvățăm cât mai e rația de ulei.