În timp ce pregăteam această scrisoare pentru melomani, menită să vă recomande un set de 11 discuri apărut recent, în majoritatea lor înregistrări inedite, mă gândeam că numele violonistului Franco Gulli (1926-2001) a fost întotdeauna legat pentru mine de cel al anilor italieni ai lui Sergiu Celibidache și, în special, de Concertul pentru vioară și orchestră nr. 1, Op. 19 de Prokofiev.
Înregistrarea pe care o am de mulți ani, pe un disc Nuova Era din 1989, datează din 22 decembrie 1957 și a fost făcută la Napoli, cu Orchestra „Alessandro Scarlatti“ a Radiodifuziunii Italiene. Tot cu Celibidache, în arhivele radioului italian și acum pentru prima dată pe disc, Gulli a putut fi ascultat și în lucrarea compozitorului contemporan Giorgio Federico Ghedini (1892-1965), Contrappunti, pentru trio de coarde și orchestră. Un mare interpret de muzică de cameră, Franco Gulli a fost violonistul din Trio d’Archi (împreună cu Brunno Giuranna și Giacinto Caramia), căruia Ghedini i-a dedicat piesa sa, și în Cvartetul Pro Musica di Roma (cu Virgilio Brun, Giuranna și Amedeo Baldovino).
Dacă, alături de alți amatori de muzică italiană, l-am auzit personal relativ mult pe Franco Gulli în urmă cu aproape 15 ani, în edițiile emisiunii radio „Exerciții de memorie“, realizate cu piese inedite din arhivele RAI de formidabilul moderator și istoric al muzicii Arrigo Quattrocchi și transmise în fiecare sâmbătă și duminică la miezul nopții, astăzi violonistul poate fi redescoperit grație pasiunii și spiritului întreprinzător al prietenului Emilio Pessina, editorul și inginerul de sunet al noului set de discuri intitulat Franco Gulli reDescoperit (Franco Gulli reDiscovered).
Publicat sub egida casei Rhine Classics (RH-005), colecția de discuri – realizată în urma unui proiect de cooperare cu Giuliana Gulli și cu restul familiei violonistului din Trieste, cu sprijinul Accademiei Chiggiana din Siena și al Muzeului de Teatru „C. Schmidt“ (Trieste) – dă o imagine atotcuprinzătoare a artei de excepție și a vastului său repertoriu de concert și muzică de cameră. Concertele de Bach, Viotti, Paganini, Haydn, Mozart, Beethoven, Lalo, Bartók, Prokofiev, Othmar Schoeck, Busoni, majoritatea înregistrări live, și un interviu în limba franceză din 1957 ocupă primele opt CD-uri, ultimele trei fiind consacrate muzicii de cameră în compania soției sale, pianista Enrica Cavallo, și a Giulianei Gulli.
Lucrări de Bach, Mozart, Vieuxtemps, Schubert, Debussy, Ravel, Chausson, Bloch, Respighi alcătuiesc un mozaic reprezentativ, pe discuri ce readuc în actualitate recitalul extraordinar dat în 1994 cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de carieră și a altuia din 1999, la a 56-a ediție a Săptămânilor Muzicale Sieneze. Pe un al treilea disc este de semnalat înregistrarea live a Concertului pentru vioară, pian și cvartet de coarde, în re major op. 21 de Chausson, în compania soției sale și a Cvartetului de coarde Academica format din Mariana Sîrbu, Ruxandra Colan, James Creitz și Mihai Dăncilă.
Paolo Pessina semnează o prezentare atotcuprinzătoare a vieții și evoluției artistice a lui Franco Gulli, intitulată Renașterea tradiției violonistice a belcantoului italian, însoțită de numeroase fotografii de arhivă, furnizate de familie și de Accademia Chiggiana.
Spre deosebire de alți remarcabili violoniști italieni contemporani lui, dar mai tineri cu circa 20 de ani (Salvatore Accardo, Utto Ughi), Franco Gulli nu s-a bucurat în ultimele decenii de atenția marilor case de discuri– poate exceptând o parte din muzica sa de cameră cu Trio d’Archi. Și aceasta în ciuda unei activități concertistice și pedagogice prodigioase atât în Europa, profesor la Chiggiana la Siena și la Lucerna, cât și în Statele Unite, unde la mijlocul anilor 1972/73 avea să i se ofere o catedră la prestigioasa Universitate Indiana.
Cine vrea să afle mai multe despre cariera și concepțiile sale violonistice poate citi cu folos o lungă discuție cu el publicată într-unul din volumele colecției The Way They Play. Illustrated Discussions with Famous Artists and Teachers, apărut sub îngrijirea lui Samuel Applebaum și Henry Roth, în 1980. Gulli povestește în detaliu evoluția sa de copil-minune, de la vârsta de cinci ani, în 1931, când își începea studiile cu tatăl său, violonist de profesie, format la școala lui Ottocar Ševčík la Praga, și până spre 15-16 ani, când cel de-al Doilea Război Mondial avea să-i întrerupă începutul de carieră.
„Când Trieste a devenit o provincie germană, m-am oprit din cântat. Această întrerupere a fost o binecuvântare deghizată, fiindcă a cânta la vioară devenise pentru mine extrem de facil în anii aceia. Ajunsesem să cânt puțin ca un țigan. Când am început din nou, după război, mă maturizasem intelectual, până la punctul de a începe să gândesc cu adevărat critic despre felul în care cântam“. Gulli explică măsura în care această tranziție este primejdioasă în evoluția unui tânăr violonist dotat: „Odată ce un asemenea tânăr devine conștient de problemele cu care se confruntă un artist matur și începe să gândească, muzical, într-o manieră disciplinată, organizată, el se străduie adesea să devină un savant, în sensul cel mai academic al cuvântului și să cânte mecanic. […] Începe să cânte fără elementele vitale ale sensibilității și ceea ce ne place să numim «suflet». Doar foarte puțini aleși sunt capabili să reconcilieze aceste contradicții și să supraviețuiască saltului la artistul împlinit“.
Citindu-l rămâi puțin mirat de opinia formulată în livret că Gulli nu ar fi fost un intelectual, ci doar dotat cu o inteligență muzicală. Remarcabile și merită citite, pentru a-l asculta apoi cu atenție, sunt gândurile sale despre Joseph Szigeti, pe care l-a întâlnit în anii 1960, „după mulți ani de concerte ca solist și muzician de cameră, când am început o lungă perioadă de studii și o relație muzicală intimă. […] El mi-a modificat întreaga atitudine față de muzică, fapt pentru care îi voi fi veșnic recunoscător“. „El m-a adus în era modernă, nu numai ca repertoriu, dar și în termenii standardelor muzicale noi. Îl consider pe Szigeti drept cel mai modern din generația noastră de violoniști. A fost un om care s-a luptat să facă muzică și nu numai muzică. Egoismul și ceea ce este numit uneori «cult al personalității» i-au fost străine în fața interpretării muzicale. El este responsabil pentru inspirația și interpretarea unui mare număr de lucrări noi. […] Sunt convins că sub ghidajul lui m-am maturizat în mod substanțial.“
Colecția realizată acum de Emilio Pessina îi demonstrează cu prisosință spusele și merită amplu să fie ascultată.