Există cărți care prin temeinicia și soliditatea cercetării lor se așază asemenea unor piloni de fundație într-un domeniu al culturii mai puțin sau de loc cercetat. Parcurse cu creionul în mână, cele peste două sute de documente care constituie corpul masivului volum de peste 700 de pagini, Cultură și propagandă. Institutul Român din Berlin (1940-1945) editat de Irina Matei și Lucian Nastasă-Kovács, dau o imagine extraordinară a unei diplomații culturale românești, permanent subminată, în trecut ca și astăzi, dacă nu neapărat de incompetență, de o stufoasă și inutilă birocratizare, de concurența anostă între ministere, de neînțelegerea priorităților unui moment istoric.
Am regretat adeseori chiar în paginile acestei rubrici absența cercetărilor despre istoria lumii muzicale românești în anii tulburi din preajma și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Volumul admirabililor cercetători Irina Matei și Lucian Nastasă-Kovács pune un deget pe rană și demonstrează ceea ei numesc în chiar titlul studiului amplu ce prefațează și discută corpusul de documente „eșecul unui așezământ de cultură și propagandă“, care a funcționat între anii 1940-1945.
Înființat prin decret-lege în august 1940, urmând să funcționeze pe lângă Legația României de la Berlin, cu o subordonare și existență mereu subminate de competiția între Ministerul de Externe, cel al Propagandei și al Instrucțiunii Publice, de neîncrederea șefului statului, Ion Antonescu, și nu pe ultimul loc de mâncătoriile care l-au vizat permanent pe președintele lui, lingvistul Sextil Pușcariu, Institutul lasă impresia unei structuri mereu în defensivă, trăind de pe o zi pe alta, lipsit endemic de fondurile necesare bunei activități, cu o mână de funcționari culturali foarte prost plătiți.
În noianul de activități pe care Sextil Pușcariu le tot propune, pentru a da apoi rapoarte justificative de activitate celor ce își exprimau neîncrederea în onestitatea lui, și care relevă mijloacele insuficiente puse la dispoziție de București, în ciuda ambițiilor de propagandă culturală, muzica ocupă un loc secundar, cu totul în marginea celorlalte preocupări. Expresiile folosite indică, de altfel, și lipsa de familiaritate a funcționarilor Institutului cu acest domeniu.
„Să se presimtă unul din dirijorii noștri cunoscuți (accentuez că trebuie să fie un nume cunoscut) dacă ar accepta eventuala invitație de a dirija orchestra simfonică de aici; în caz afirmativ să comunice detaliile tehnice și timpul de care dispune spre a se deplasa“ – se nota în limbă de lemn și la modul foarte general într-un raport diplomatic către ministrul de externe la 5 decembrie 1940. Ceva mai devreme, în septembrie, atașatul cu presa al Legației României solicitase într-un raport către Ministerul Propagandei „să se imprime pe plăci muzica românească: 1) un album cu plăci de muzică clasică (de preferință orchestră sau pian), opere din Enescu, Drăgoi etc. Alegerea să fie făcută cu multă băgare de seamă“.
Departe până și de activitatea anterioară a lectorului de limba și literatura română la Universitatea din Berlin, Vasile Gh. Luță, care la începutul anului 1936 îi scria ministrului Instrucțiunii Publice că, în măsura posibilităților, își dăduse concursul la manifestările culturale de la Berlin: „În martie trecut, în sala «Filarmonicii», am organizat sub conducerea maestrului George Georgescu un concert al orchestrei filarmonice berlineze, cuprinzând bucăți simfonice românești și germane. Concertul a avut un succes cu efect deosebit și s-a dat sub patronajul Excelenței Sale d-lui ministru N.P. Comnen“.
La data înființării Institutului Român, ca și mai târziu de altfel, inițiativa pentru diverse activități muzicale părea să aparțină mai curând lumii profesionale germane, cum o atestă legăturile raportate cu prof. Fritz Stein, director al Akademische Hochschule für Musik. Sextil Pușcariu nu avea mari ambiții pe acest plan și îi propunea doar birocratic ministrului Ioan Petrovici: „Pentru ca muzica românească să pătrundă în toate straturile poporului german, afară de concertele date de către societățile muzicale românești, este absolut necesară imprimarea pe discuri a câtorva compoziții românești, care să fie donate societăților de radio-difuziune din Germania și la o serie de personalități amatoare de muzică“ (3 martie 1941).
Dar atunci – ca și astăzi, să o mai repetăm? – mai nimic nu funcționa cum trebuie, iar președintele Institutului se plângea în mai 1941, răspunzând unor reproșuri de la București: „Au fost aranjate concerte românești fără să fim înștiințați, deci fără să putem face atmosfera necesară ca să aibă un mare succes. Am reușit să hotărâm o mare cântăreață să cânte compoziții românești, dar n-am reușit să ne procurăm din țară notele muzicale cerute în repetate rânduri“. La sfârșitul lui iulie 1941, Sextil Pușcariu revenea și repeta: „Serviciul de alimentare nu funcționează la noi deloc […] am cerut note muzicale…, plăci de gramofon cu muzică…, fotografii pentru expoziții, piese de teatru… N-am primit nimic din ce am cerut!“. Concluzia lui – lăsând la o parte aici orice discuții despre orientarea profesorului atunci de extremă dreaptă (bine relevată și analizată în note în volumul apărut la Cluj) – rămâne valabilă și astăzi: „Propaganda este o știință. Ea nu poate fi improvizată, nu poate fi făcută cu mijloace meschine și înecată în birocratism, ci de oameni pregătiți, devotați și cu simțul și curajul răspunderii“.
În această ambianță, activitățile muzicale girate de Institutul Român din Berlin au fost rare și nu foarte semnificative. Se știa, de exemplu, de exemplu, că sub egida Institutului marea soprană originară din Cernăuți Viorica Ursuleac concertase la Berlin, în Sala Beethoven, la 16 februarie 1941. Așa cum o atestă acum o scrisoare inedită de arhivă, ea era în fapt cea pentru care Sextil Pușcariu se bătea să obțină partituri din România. Abia în august 1941, deci la vreo șase luni distanță, directorul Institutului, Grigore Manoilescu, îi scria lui Ursuleac: „Cu foarte mare întârziere suntem astăzi în măsură să îndeplinim vechea făgăduință a dlui prof. Pușcariu…, punându-vă la dispoziție câteva caiete de muzică românească. Am fi fericiți dacă ați găsi în ele ceva vrednic de glasul și arta dumneavoastră, introducând în programul minunatelor dvs. concerte de lieduri și acorduri românești. Marea mândrie a țării noastre de a fi dăruit Germaniei pe una din cele mai mari cântărețe pe care le-a avut vreodată ar crește încă dacă de dragul pământului copilăriei – astăzi iarăși românesc – v-ați apleca cu o binevoitoare și îngăduitoare atenție și spre muzica românească“.
Va urma