Am invitat lume bună și diferită să ne vorbească despre filmul preferat în cadrul unui dosar relaxat și semi-estival. Am rugat oameni din industria de film, dar și jurnaliști, scriitori sau muzicieni să ne spună ce film iubesc din toate filmele văzute vreodată (străine și românești) și să argumenteze în câteva rânduri. Fără să ne fi propus, rezultatul a devenit o listă eclectică de filme de văzut sau revăzut în această vară. Folosiți-o cu încredere! Compozitorul și violonistul Alexander Bălănescu ne-a trimis din Anglia un text superb în care vorbește despre filmul care i se pare cel mai muzical. „Încerc, dar tot timpul e altul“, ne-a spus cineastul Cătălin Mitulescu, dar până la urmă s-a oprit la un titlu (vedeți mai jos care). Scriitoarea și jurnalista Corina Sabău nu a reușit să găsească un singur titlu, așa că a trimis un best of. Regizorul Andrei Ujică a avut și el un best of, de pe care se pregătea să scoată în față un singur titlu, până când a avut un crush pentru un film văzut pe Netflix. Iată mai jos răspunsurile.
Ion Indolean (critic de film, regizor)
Alegerea e extrem de grea, fiindcă de la o zi la alta răspunsul sigur variază. Dar pot spune că unul din filmele care mi-au marcat existența este Cerul deasupra Berlinului/ Der Himmel über Berlin (1987) al lui Wim Wenders. De câte ori l-am văzut, mi s-a părut că definește cel mai bine cinemaul. Și nu numai cinemaul, ci natura umană în general, caracterul nostru perisabil. Faptul că nu contăm așa mult pe cât am crede. Suntem atât de mici într-o lume pe care nu o putem cuprinde nici fizic, și nici mental.
Suntem, totodată, prizonierii propriei conștiințe. Iar acești îngeri, atât de normali, atât de nepretențioși, care au la rândul lor dileme, râvnesc într-un final la ce simțim noi: senzația unei căni de cafea care să le încălzească pielea pe o zi friguroasă, plăcerea unei cărți citite în tihnă sau atingerea tandră a persoanei iubite. Pentru că și ei iubesc. Și acești extratereștri nutresc sentimente și se înamorează.
Spuneam că filmul definește cinemaul și aș vrea să mă explic pe scurt. Cred că formula narativă găsită de regizorul german îl ajută în sondarea mediului tehnic și estetic al acestei arte. Prin faptul că urmărește o serie de personaje nevăzute de locuitorii orașului, se poate plimba în lume, o poate capta fără ca oamenii normali să se știe filmați. Da, ați putea spune că orice ficțiune respectă, de fapt, această convenție. Dar cheia stă în tocmai faptul că aici sunt două dimensiuni, una care o subordonează pe a doua – cea a îngerilor (care nu se știu filmați) și cea a muritorilor (care nu se știu urmăriți de îngeri).
Și, brusc, ruptura în scena legendară cu Bruno Ganz și Peter Falk, la acea tonetă cu de-ale gurii, unde orice convenție se rupe. Un înger și un om – dar, foarte important, la rândul său fost înger, care a ales perisabilitatea propriei existențe. E împreunarea a două lumi – realitate și ficțiune – și ceva ce anticipează căderea zidului într-un Berlin pe atunci rupt în două de Războiul Rece.
Stere Gulea (regizor)
M-am tot gândit: Piesă neterminată pentru pianină mecanică/ Неоконченная пьеса для механического пианино (1977), de Nikita Mihalkov. Nu știu dacă este unul dintre cele mai bune filme, dar starea pe care am retrăit-o gândindu-mă azi noapte m-a făcut să înclin către el. Rar se realizează sentimentul de unicitate.
Gheorghe Rasovszky (artist vizual)
Să omit serialele? Six Feet Under (2001-2005, Alan Ball); Twin Peaks (2017, David Lynch); Coincoin et les z’inhumains (2018, Bruno Dumont)? Sau pe Witold Leszczyński, Matthew’s Days/ Żywot Mateusza (1968), Francis Ford Coppola, Apocalypse Now (1979), Harmony Korine, Gummo (1997), Julian Schnabel, Le Scaphandre et le papillon (2007), Lars von Trier, The Five Obstructions (2003), sau pe Jarmusch pe care îl ador?
Și totuși, Erasearhead (1977), de David Lynch. Pentru că este complet diferit și pentru că pune în cârca umanității exact ceea ce merită – esența ei, despre care oricum nu știm nimic.
Ada Milea (muzician)
Wall-E (2008), de Andrew Stanton. Îmi pare rău că, dintre toate filmele superbe pe care le-am văzut, îmi vine să scriu tocmai despre un desen animat. Poate din cauza zgârie-norilor de gunoaie, sau poate m-a enervat goana noastră sinucigașă după lucruri neimportante. În orice caz, firicelul de iarbă care declanșează alarma în lumea comodă și curată dintr-un viitor tehnologizat mi-a transmis o emoție de care îmi amintesc după mulți ani de la vizionare.
Lena Vieru Conta (pianistă, artist vizual)
Nu pot spune că am un singur film preferat, cum nu pot afirma că am un singur tablou sau o muzică preferată. Am mai multe, colecția mea de impresii e eclectică, mereu gata să primească exponate noi. Dacă dau o raită prin muzeul meu imaginar, constat că au rămas la loc de cinste câteva filme pe care le-am văzut prin anii ’70-’80, la vârsta când mergeam mult la cinema și când aviditatea pentru cultură era la fel de mare ca prospețimea receptării.
Cred că Moarte la Veneția/ Morte a Venezia (1971) al lui Luchino Visconti a avut asupra mea un impact de neuitat, în mare parte și datorită muzicii lui Mahler, care dă dimensiuni noi imaginii și textului. Mi-am zis pe atunci, prin 1980, că nu cunosc altă operă de artă care să depășească sursa ce a inspirat-o (azi pot adăuga alte opere, nu atât filme, cât muzici impulsionate de pictură sau literatură). Probabil că sensibilitatea muzicală a lui Visconti a acordat perfect tempoul filmului cu tempii lui Mahler; langoarea, gradarea trecerii de la splendoare la decrepitudine suplinesc, amplifică, chiar depășesc – pentru mine și, probabil, pentru alți sinestezici – efectul textului lui Thomas Mann. Fuziunea sonorului cu imaginea susțin atât de bine, atât de (paradoxal!) material ideea transcendenței frumuseții, încât fac perfect credibilă transfomarea lui Gustav von Aschenbach (pe care, de altfel, mi-l închipuisem totdeauna semănând fizic cu Mahler).
Apoi, probabil tot din cauze sinestezice, mi-a plăcut enorm Departe de lumea dezlănțuită/ Far from the Madding Crowd (1967) al lui John Schlesinger. L-am văzut de vreo trei ori în adolescență, deși era lung și lent. Muzica, Julie Christie tânără, peisajele cu câmpii interminabile și faleze abrupte mi-au dat, chiar și la prima vizionare, impresia de déjà-vu, déjà-vécu. Și personajul Bathsheba Everdeen mi-a părut de la bun început intim cunoscut, ceea ce m-a îndemnat să citesc romane de Thomas Hardy, în care părea că mă regăseam.
Mi-a mai plăcut mult Piesă neterminată pentru pianină mecanică al lui Nikita Mihalkov. Din el mi-au rămas cel mai pregnant în memorie momentele scurte în care copilul în rubașcă și chipiu e singur în natură, bătând cu o nuia iarba sau atent la cine știe ce gâze. Acelea sunt momente de ruptură în dramaturgia filmului, ca și secțiunile formelor muzicale. Detașarea copilului de problematica adulților o pune pe aceasta între ghilimele, o relativizează în cel mai autentic spirit cehovian.
Și aș revedea oricând și de oricâte ori Nașul/ The Godfather (1972) de Francis Ford Coppola, toată trilogia. Deși se spune că Nașul III/ The Godfather: Part III (1990) e mai puțin bun ca primele două, mie îmi place, și nu numai pentru că finalul se petrece la operă, pe un fundal muzical splendid, ci și pentru că îți dă, volens-nolens, măsura unui temps retrouvé ne-proustian, frust.
Ce e comun în aceste preferințe? Probabil, relația cu timpul, pe care muzica o susține subliminal (dar pentru muzician o face analizabilă), atracția pentru un anumit tip de contemplație – mai degrabă activă –, identificarea cu unele problematici sau personaje și, mai ales, veșnica tânjire după armonia quasi-clasică între „ce“ și „cum“, pe care artiștii o caută toată viața în ei înșiși și în ceilalți.
În schimb, am un roman preferat, o trilogie ce nu a fost încă ecranizată, din câte știu. Dar asta e altă poveste.
Dan Tăpălagă (jurnalist)
Nu mă pricep la filme, dar oscilez între Michael Haneke, Amour (2012), și Alejandro Amenábar, Marea dinlăuntru/ Mar adentro (2004). De fapt, nu mă pot decide nicicum. Ambele sunt filme de o mare sensibilitate. Haneke, deși în general e mai sumbru și mai rece, m-a emoționat cu acest film plin de înțelegere față de boală și decrepitudine.
Amenábar tratează și el tema dintr-un unghi ceva mai solar, mai optimist, dacă se poate spune asta despre cineva care luptă de 28 de ani pentru dreptul la o moarte decentă. Sunt două filme destul de diferite, dar care abordează cumva aceeași temă – cum abordăm sfârșitul aflați într-o situație-limită. Nu știu încă răspunsul, mi se pare important cum intrăm, ce facem pe lumea asta, dar și cum ieșim din ea. Motiv pentru care oscilez între cele două capodopere.
Ana Maria Sandu (scriitoare, jurnalistă)
Orson Welles, Cetățeanul Kane/ Citizen Kane (1941). Pentru că de fiecare dată când îl revăd, descopăr altceva. Pentru că mă obsedează globul din film, ca o capsulă perfectă a timpului. Pentru că mereu vrem să descoperim „desenul din covor“. Pentru că vorbește despre mărire și decădere. Pentru că slăbiciunea e atât de umană. Pentru aerul lui desuet și grandios. Pentru un fel de cinema care te transformă într-un copil care se uită cu gura căscată la un ecran. Pentru că nici cea mai tânără dintre arte nu mai e atât de nouă.
Marius Panduru (director de imagine)
„Filmul preferat?“ Dificilă alegere! Încercând să realizez o ierarhizare a producțiilor de interes pentru mine, a rezultat un grup de aproximativ zece „filme preferate“, culese de pe toate meridianele. Pentru a mă menține în limitele cerințelor editoriale, mă voi opri la Reconstituirea (1968) lui Lucian Pintilie.
Prin simplitate și complexitate în același timp, prin ironie mușcătoare și estetica unui proiect de cinema-eseu, autorul aduce la lumină un univers alienant și absurd în care destinele comune sunt influențate de arbitrariul decizional al unor personaje de natură kafkiană care, din nefericire, își fac resimțită din nou prezența din ce în ce mai mult în lumea contemporană, revenită parcă la paradigmele trecutului.
Corina Sabău (jurnalistă, scriitoare, scenaristă)
N-aș putea spune că am un film preferat. În afară de filmele care m-au făcut să iubesc cinemaul – Umberto D. (1952, Vittorio De Sica), Accatone (1961, Pier Paolo Pasolini), 8½ (1963, Federico Fellini), Mamma Roma (1962, Pier Paolo Pasolini), Lumină de iarnă/ Nattvardsgästerna (1963, Ingmar Bergman), Mulholland Drive (2001, David Lynch), L’eclisse (1962, Michelangelo Antonioni), La Notte (1961, Michelangelo Antonioni), Tristana (1970, Luis Buñuel), Le rayon vert (1986, Eric Rohmer), Probă de microfon (1980, Mircea Daneliuc), Solaris (1972, Andrei Tarkovski), Tokyo Story (1953, Yasujirō Ozu), Roma, citta aperta (1945, Roberto Rossellini), La Ciociara (1960, Vittorio De Sica), Matrimonio all’ italiana (1964, Vittorio De Sica), Pulp Fiction (1994, Quentin Tarantino), Kill Bill: Vol. 1 și 2 (2003, 2004, Quentin Tarantino), Strigăte și șoapte/ Viskningar och rop (1972, Ingmar Bergman), In the Mood for Love (2000, Wong Kar-wai), am rămas atașată de filmele care mi-au bucurat copilăria, cele mai multe văzute la Balada, un cinematograf de cartier din orășelul meu natal, în holul căruia erau două postere uriașe, cu Florin Piersic și Anna Szeles, și unde, înainte de fiecare proiecție, doamnele de la casa de bilete puneau Modern Talking.
Am văzut acolo filme de toate genurile: musicaluri cu Elvis, comedii cu Louis de Funès, Terence Hill și Bud Spencer, filme de aventuri – cel pentru care făcusem o pasiune se numea Comoara din Lacul de Argint/ Der Schatz im Silbersee (1962, Harald Reinl), dar și filme cu ștaif, gen Vă place Brahms?/ Goodbye Again (1961, Anatole Litvak), Păsările/ The Birds (1963, Alfred Hitchcock), Anonimul venețian/ Anonimo veneziano (1970, Enrico Maria Salerno).
Corina Șuteu (expert cultural, fost ministru al Culturii)
Filmul meu preferat din toate timpurile e A șaptea pecete/ Det sjunde inseglet (1957) de Ingmar Bergman. De ce? Pentru că e cel mai teatral film pe care îl cunosc. Pentru că vorbește tulburător despre nevoia sufletului de a crede. Pentru că are o imagine sublimă, pentru că reușește să comunice apocalipsa și renașterea ca pe cel mai elaborat, mai tragic, mai frumos și misterios joc al nostru, adică al saltimbancilor care suntem noi, oamenii.
E filmul care mi-a transmis cel mai limpede că totul se poate destrăma oricând, așa cum mi-a mai transmis și că totul o ia mereu de la capăt. Scena mea preferată din film e chipul luminos al lui Bibi Anderson și, firește, cea a jocului de șah cu Moartea. De asemenea, grație acestei pelicule am văzut toate filmele lui Bergman și m-am îndrăgostit de cinema iremediabil.
Persona (1966) e la foarte mică distanță în urmă…
Ana Lungu (regizoare)
Pentru că îmi este imposibil să aleg un (singur) film preferat din toate timpurile, mă opresc la titlul care m-a impresionat cel mai mult în ultima vreme: All the Cities of the North/ Svi severni gradovi (2016) de Dane Komljen.
Calitatea poetică a imaginilor și a coloanei sonore îl fac greu de descris în cuvinte. Pornind de la un spațiu arhitectural abandonat în Muntenegru, în apropiere de coastă, Dane Komljen construiește o realitate utopică în care doi bărbați duc o existență enigmatică întreruptă de intrarea în scenă a regizorului în rolul celui de-al treilea personaj.
Cătălin Mitulescu (regizor, producător, scenarist)
8½. Pentru Fellini, pentru Marcello Mastroianni, pentru că îmi place să-l revăd din când în când. De exemplu, după ce am văzut Nine (2009, Rob Marshall), l-am redescoperit.
Andrei Ujică (regizor)
Istoria filmului a lăsat deja primul secol în urmă și a adunat între timp destule capodopere. Suma lor trebuie să fi ajuns la peste cinci sute, ceea ce în mod ciudat corespunde cu numărul oamenilor care au ajuns pînă acum în cosmos. Dintre ele, „capodopere majore“, ca să le spunem așa, sunt probabil cam o cincime, iar din aceste aproximativ o sută de filme cu adevărat esențiale, cernute nemilos, porți mereu în minte vreo zece, care te urmăresc o bucată de vreme. Lista aceasta e în continuă schimbare, supusă unui cumul instabil de influențe exterioare și remodelări interioare. De aceea orice clasament al celor mai bune zece filme din toate timpurile nu poate fi decât fragmentar și efemer.
Nu puteam răspunde, așadar, la întrebarea „care e filmul meu preferat“ decât pornind de la cele care îmi bântuie acum prin cap. Ele ar fi, în ordine cronologică: Sunrise (1927, de F.W. Murnau), Azi/ Сегoдня (1929, de Esfir Șub), Modern Times (1936, de Charlie Chaplin), Rashōmon (1950, de Akira Kurosawa), Singin’ in the Rain (1952, de Stanley Donen, Gene Kelly), Tokyo Story (1953, Yasujirō Ozu), Fragii sălbatici (1957, de Ingmar Bergman), Gertrud (1964, de Carl Theodor Dreyer), The Good, the Bad and the Ugly (1966, de Sergio Leone), Barry Lyndon (1975, de Stanley Kubrick), L’Argent (1983, de Robert Bresson), Reservoir Dogs (1992, de Quentin Tarantino).
Tocmai mă hotărâsem să pun, cu acoperire teoretică, Barry Lyndon din nou în capul listei, când am aflat că Netflix a anunțat pentru 12 iunie premiera mondială cu Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story by Martin Scorsese.
L-am văzut chiar din prima seară și, puteți ridica din sprâncene sau nu, iată preferatul meu de două zile încoace.
În cel de-al treilea lui film, după The Last Waltz (1968) și No Direction Home (2005), despre una dintre personalitățile artistice cele mai eratice și impenetrabile ale secolului XX, Scorsese nu doar că pune din nou în valoare imensa calitate poetică a operei lui Bob Dylan, ci ne și oferă o lecție de cinematograf, de care se va vorbi multă vreme. Ironizând tipicitatea biografiilor muzicale, așa cum sunt ele tratate în documentarele americane, Rolling Thunder Revue ia în derâdere industria filmului de televiziune în general, evidențiind în același timp valențele metanarative și forța incomparabilă a reconstrucției istorice, care fac din Noul Cinema Nonficțional genul cinematografic major de astăzi.
Iar meritul celor de la Netflix nu constă doar în faptul că fac posibilă apariția unor astfel de filme, ci și în acela că le oferă o platformă de difuzare, care le scapă din ghetoul circuitului festivalier și al cinematografelor de artă, soartă hărăzită lor în caz că ar fi putut fi realizate cu mijloace puse la dispoziție de industria filmului european de subvenție. Conștient sau nu, Netflix ne atrage atenția asupra dublei naturi a filmului în sine – aceea de artă de spectacol și de obiect de cultură casnică. Astăzi, orice film este și o carte.
Ada Teslaru (consultant comunicare):
Nu am un singur film, ci… două. Film străin: Star Wars: Episode 4 – A New Hope (1977, George Lucas). Pentru că e primul film văzut de mine – și de care îmi amintesc – în care se vorbea engleza și de atunci am asociat limba asta cu o lume mai bună, în care, vorba celor de la Radio Guerilla, binili învinge! Acum, de când cu Trump, nu prea mai e așa, dar, în copilăria mea, încă (mai) așteptam să ne salveze americanii.
Apoi, un film românesc: 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007, Cristian Mungiu). Pentru că acolo e toată adolescența mea…
Răzvan Exarhu (om de radio)
Filmul meu preferat ar putea fi Breaking the Waves (1996, Lars von Trier), dacă nu
mi-ar fi teamă să îl revăd. După prima (și ultima) vizionare mi-a fost rău fizic mai mult de o zi. Dar măcar se înțelege că pot somatiza destul de serios intensitatea unui joc.
Dacă ar fi să revăd un film, totuși, ezit între The Big Lebowski (1998, Joel Coen, Ethan Coen) și La Dolce Vita (1960, Federico Fellini). Pentru că, îmi dau seama acum, așa se acoperă cam tot ce îți trebuie când intri la cinema: niște pumni în plex, umor negru și absurd duios, senzualitate, niște magie, chiar poezie, dans și bănuiala că o poveste poate îmblânzi definitiv trecerea timpului.
Marius Olteanu (regizor)
Certain Women (2016) de Kelly Reichardt. Încă din faza de preproducție a filmului Monștri. am rugat, sau mai exact am obligat pe toată lumea din echipa de creație să vadă Certain Women. Cu directorul de imagine, Luchian Ciobanu, și cu actrița principală, Judith State, l-am văzut de câteva ori. Și am vorbit cu orele după fiecare vizionare. Cu scenografa Alexandra Alma Ungureanu, cu monteurul Ion Ioachim Stroe, cu actorul Cristian Popa a fost ca un fel de botez de intrare în echipă.
Pentru că ceea ce mi-a rămas din filmul lui Kelly Reichardt e tot ceea ce mi-aș dori în orice film al meu: o poveste care, în cel mai simplu și direct mod, îți instituie certitudinea că personajele există, ființează în timpul proiecției și dincolo de ea, o abordare în care umanul nu e niciodată abandonat de dragul esteticului și al formei – chiar dacă forma e una extrem de deșteaptă și de capabilă să susțină iluzia de viață adevărată, o logică a firescului în care nici un detaliu personal nu e prea mic pentru a fi arătat pe ecran, dar mai ales abilitatea de a spune discret cum ne agățăm de tot ceea ce ne pare apropiat idealului cu care am simțit de mult că nu avem prea multe în comun.
Și, nu în ultimul rând, patru actrițe impecabile: Laura Dern, Michelle Williams, Lily Gladston și Kristen Stewart. Secvența de început a filmului Monștri. este și un fel de reverență în fața filmului lui Kelly Reichardt.
Alexander Bălănescu (compozitor, violonist)
An Autumn Afternoon (1962) de Yasujirō Ozu. Filmele lui Ozu – și acesta în particular – sunt cel mai aproape de starea de muzică și poezie din toată istoria cinematografului. Chiar dacă nu se întâmplă prea multe și nimic dramatic în acest film – un văduv devine conștient de bătrânețe și de relațiile sale familiale –, există o imensă bogăție de înțelesuri și de nuanțe prin mijloace foarte limitate, cam ca în Impromptu de Schubert sau în Preludiul lui Chopin.
Camera e mereu nemișcată și privește personajele de la înălțimea șoldului – un punct de vedere foarte modest, respectuos, uman și plin de iubire. Ozu îl invită pe spectator să-și aducă propriile sentimente, gânduri, impresii în experiența privirii filmului, cel puțin la fel de importante ca propria lui contribuție. Lipsa acțiunii dramatice, asemănătoare întrucâtva tăcerii din muzică, devine foarte importantă, oferind spațiu pentru cele mai profunde și pline de miez gânduri și sentimente. Finalmente, această poveste mai degrabă banală despre un tată care îmbătrânește și despre fiica lui care își sacrifică libertatea pentru a-l îngriji devine vehiculul prin care adevăruri foarte profunde se pot revela pe o multitudine de nivele, de la aspectele sociale ale vieții până la cele existențiale. E ca și cum Ozu și egoul s-ar trage la o parte pentru a permite vieții să se reveleze în toată gloria ei dulce-amară, reamintindu-mi din nou de muzica lui Schubert și Philip Glass.
Victor Morozov (critic de film)
De ce Šarūnas Bartas, dintre toți cineaștii? – și de ce Few of Us (1996) dintre toate filmele? Mă pregăteam să vorbesc – cum vorbesc de câte ori mă întreabă cineva care e filmul meu preferat – despre Ma nuit chez Maud (1969) al lui Eric Rohmer, dar m-am trezit năpădit de flashuri din Few of Us – coliba din pustietate, drumul noroios, încăperea în care crescuse iarba, lângă pat…
Senzația că Bartas ne vorbește în Few of Us – dar și în Three Days/ Trys dienos (1991), cu portul lui uitat de lume, dar și în The Corridor/ Koridorius (1995), cu rufele lui arse pe bara de uscat – nu doar de la capătul lumii, ci și de la capătul cinemaului. Senzația că, dacă s-au mai făcut filme după Few of Us – și filme, în adevăratul sens al cuvîntului, s-au mai făcut: Abbas Kiarostami, Jia Zhang-ke, Apichatpong Weerasethakul –, s-a întâmplat prin re-venire, prin re-utilizarea unor concepte (acțiune, personaj) peste care Bartas trecuse de mult. Senzația că Few of Us este cinemaul în toată goliciunea lui incandescentă.
(Leos Carax, după ce a văzut aceste filme, a spus că Bartas ne demonstrează că nu există ținuturi îndepărtate.)
Bartas a stat sub aceeași stea ca Béla Tarr: anii ’90, timpul de după, cum spune Jacques Rancière, când toate iluziile s-au evaporat și ne mai rămânea doar să privim în gol. După destrămarea URSS, Bartas a recuperat niște camere sovietice care stăteau degeaba, și-a făcut propriul studio (Studija Kinema) în mijlocul sălbăticiei, de unde-a început să ne trimită niște filme bizare, în care nu se vorbea deloc (nici o vorbă nu mai avea sens), venite dintr-o țară – Lituania – pe care nimeni n-ar fi putut s-o plaseze pe hartă.
Mi-l imaginez pe Bartas ducând la bun sfârșit câte un film – o odisee – în singurătate și tăcere. Filmele lui: prezențe și teritorii. Prezența bătrânilor și chinuiților prinși în nemișcare – sau rătăcind –, cu fețele brăzdate de timp și băutură. Teritoriul tofalar, taigaua siberiană – locuri neumblate. Payvisages.
(Leos Carax, după ce a văzut-o pe Katia Golubeva în filmele lui Bartas, a spus că e o actriță care, pentru a juca, are nevoie de nuditatea absolută.)
Profesorul meu Robert Bonamy a vorbit despre „grația profană“ a Katiei Golubeva. Nici unul dintre noi nu și-a mai putut lua ochii de la ea.