În viața noastră nu ne mor doar persoanele celebre și singure. Ne mor și cei aflați în rând cu noi, apropiații. Ce învățăm din toate aceste treceri?
Unchiul acesta al meu nu era chiar un om ca toți oamenii, deși, pe de altă parte, e posibil ca toți românii să aibă cumva un unchi Costel al lor.
El era acel unchi. Îl știți.
Pe Costel nici nu îl chema Costel. Îl chema Anghel, dar nu știu pe nimeni care să îi fi spus așa. În satul de bulgari unde s-a născut era acest obicei să îi dai copilului un nume la botez și să îi spui toată viața altfel, ca să nu-l găsească moartea, măcar cât e mic.
Pe unchiul Costel, fratele cel mic al bunicului meu, moartea l-a găsit noaptea, în somn, la optzeci de ani. În ajun tocmai aflase că va fi din nou străbunic, a murit ușor și pesemne fericit.
L-am văzut în coșciug, cu un zâmbet sfidător pe chip. A murit așa cum a trăit, fără să primească ordine. Mi-l pot imagina acceptând moartea, dar făcând în așa fel încât nemernica să știe că o urmează fără nici o plăcere, din pură obligație de muritor.
Unchiul Costel n-a murit spovedit sau împărtășit, n-are nici o importanță dacă a fost un om bun sau un om mai puțin rău, fiindcă sunt încredințat că a intrat triumfător pe poarta raiului, cu mersul său mândru și capul drept, fiindcă el n-a comis niciodată păcatul cel mai mare: el n-a deznădăjduit, el n-a hulit viața. Unchiul Costel a fost viu până în ultima zi a vieții sale, ceea ce nu li se întâmplă multor oameni.
Mai departe mi-l pot imagina în fața porții raiului, care trebuie că seamănă porților maramureșene de la curtea sa, e vară și unchiul Costel e în pantaloni scurți, la bustul gol, bea o țuică și râde de îngerii îmbrăcați frumos întrebându-i dacă merg să-și facă poză de buletin.
Biografia unchiului Costel era banală. Dar felul în care el își umplea viața cu sens nu era deloc banal, era fantastic și merită câteva nuvele. Era inteligent, avea și bacalaureatul luat, a făcut la viața lui câteva gesturi fundamentale de frondă la adresa unei societăți conservatoare, a dus viața unui rebel care a tras lozul câștigător.
Într-o vreme, unchiul Costel a fost ambulanțier la spitalul de nebuni. Ducea nebunii de colo până dincolo, între ospicii și tratamente, uneori se mai întâmpla să mai scape un nebun pe drum și unchiul Costel să-l caute noaptea prin păduri și găsindu-l să-l ia cu binișorul, cu o țigară Plugarul, cu promisiuni niciodată onorate că viața va merita trăită și la nebuni.
Altădată, unchiul Costel a ajuns în trena meseriei sale tocmai până în Libia lui Gaddafi. S-a întors de acolo cu obiceiul de a purta aur la gât și cu ceva parale. Într-o vreme, după Revoluție, a condus o mașină Mercedes din anii ’80, nemțească, adevărată. Îi plăcea să se facă remarcat și generos să împartă vorbe amuzante care să se ducă repede mai departe. V-ați întrebat vreodată cum arată oamenii care nasc bancurile? Unchiul Costel avea așa o putere a imaginației. Ceea ce spunea el se spunea mai departe – avea puterea de a pune diagnostice definitive.
Nu o dată a salvat viața babelor din sat, deschidea ușile spitalelor cu dezinvoltură, cultiva relații și se mișca peste tot cu o naturalețe pe care nimeni n-a mai avut-o în familia noastră. Uneori purta un halat pe care scria Doctor Crăciun, deși el doar conducea ambulanța. Nu contează.
De două ori a scăpat de cancer (ultimul, cancer ca al lui Erofeev, i-a luat vorbirea, cel mai însemnat dintre harurile sale), a refuzat chimioterapia, nu i-a trebuit lui așa ceva, ba chiar era încredințat că omul care știe cum să bea o țuică poate să devină nemuritor.
Și avea dreptate: unchiul Costel și-a dobândit nemurirea în colțul său de lume și, dacă e adevărat că omul e măsura tuturor lucrurilor, unchiul acesta al meu a fost cu adevărat un om mare, iar din viața noastră doar asta rămâne – un pumn de amintiri înainte să ne înghită țărâna.
Să nu uităm asta.