M-a întrebat un curios zilele trecute cum de pot scrie săptămânal despre teatru? Inițial nu era limpede ce anume spera să îi răspund, așa încât am recurs la câteva întrebări lămuritoare, care să mă asigure că ofer adevărurile așteptate: în ce fel îmi aleg subiectele? Ce mă motivează? Ce anume consider demn de atenție? Cum procedez efectiv?
Țin, de mai mulți ani, rubrica pe care-o citiți acum (sper!) și pe care-am botezat-o provocator și plurisemantic așa cum e tipărit în capul coloanelor. Nu e deloc simplu să ai câte o temă de interes o dată la șapte zile și să o dezvolți spre a fi atrăgătoare pentru public. Revenind la discuția pomenită, am așezat-o pe linia flerului jurnalistic și a creativității, două calități care trebuie să-i însoțească pe toți aceia care au decis că reflectarea evaluativă a teatrului e misiunea lor. Interlocutorul voia să afle cum de, după niște ani de activitate, mai am energia să urmăresc spectacole, creatori și tendințe, să descopăr subiecte și să le dau contururi publicistice. N-am avut alt răspuns decât că fiecare nouă producție pe care-o urmăresc e un univers în sine ce așteaptă să fie descoperit. Și că, în cazul meu, cu cât creația e mai neobișnuită (pe partea rea sau bună), cu atât e mai stimulatoare pentru un feedback critic.
Printre teatrologi, suntem puțini cei care scriem cu frecvență săptămânală, dar cam aceasta e ritmicitatea profesiunii. Într-un fel, e ca la sportivi – dacă nu te antrenezi, îți pierzi forma! A fi „la zi“ înseamnă în zona teatrului să rămâi conectat la ce e nou ca direcție estetică, atât în planul scriiturii scenice, al regiei, scenografiei, sound și light-designului, cât și al metodelor de interpretare actoricească, pentru a fi capabil să receptezi adecvat propunerea din spațiul de joc. Mai înseamnă să urmărești noile forme, artiștii emergenți, în paralel cu paradigmele celor consacrați, cu evoluția lor, ca să le sesizezi punctele de relief ale carierei.
Nu poți să vezi tot ce se realizează
Încurajată de dezvăluirile mele, seria întrebărilor ce mi-au fost adresate a continuat în privința acestei ocupații de nișă care e critica de teatru, despre cum se petrec lucrurile după ce mă fixez asupra unei chestiuni. Îmi cerea, adică, să deschid ușa laboratorului personal, dezvăluind când, în ce fel, unde și cum scriu? Foarte probabil, l-am dezamăgit afirmând că nu e deloc vorba despre vreun algoritm magic și nici despre secrete de nepătruns. E un protocol personal construit în timp, pe care îl readecvez din când în când, pentru a rămâne în tendințe și pentru a mă menține pe radarul cititorilor.
În primul rând, oricât de mult ai dori, nu poți să vezi tot ce se realizează într-o stagiune. Nu ai cum. Nici timpul nu e suficient, nici infrastructura de transport din România nu ți-e prietenă. Practic, fiecare ne facem un decupaj axat pe prioritățile de interes ori de cercetare. Pe mine, recunosc, mă fascinează formele noi, cele moderne, care vin cu propuneri inovative, motivate estetic, forțând frontierele. Care își asumă riscuri, dar o fac cu temei, nu din năstrușnicie. Așa că, da, sunt selectivă în privința a ceea ce decid să vizionez. Nu e sănătos profesional să vezi doar producțiile unui singur teatru sau doar ale unora, din orașul de domiciliu. Musai să vezi cât mai multe, cât mai diverse, ca să ai posibilitatea comparării, a diferențierii.
Am elaborat și un mic organon pe care-l pun în funcțiune. O regulă fundamentală e să (re)citesc piesa. Figurează printre obligatorii, căci e esențial a decela în analiză ce a dorit autorul, ce a îmbogățit ori a pierdut regizorul în drumul dinspre pagină spre scenă, cum au abordat actorii personajele și cum se leagă toate elementele care fac pasta specială a reprezentației. De regulă, textul îl citesc după vizionare, pentru a evita involuntara edificare mentală a propriului spectacol. Nu intru la premieră cu un orizont de așteptare trasat de propria imaginație.
Nu citesc alte cronici înainte
Unii critici scriu imediat după vizionare, la cald, pentru a revărsa în cronică o parte cât mai mare din starea serii. Dacă nu am un deadline presant, n-o fac atât de rapid. Îmi notez câteva direcții de analiză pe care le dezvolt în zilele ulterioare sau, nu de puține ori s-a întâmplat, le dau deoparte și conturez complet altceva. Nu las nici prea mult timp să treacă, o zi sau două sunt suficiente pentru decantarea ideilor și structurarea lor într-o cronică.
Dacă nu e vorba despre o cronică, ci despre ceva mai general, obișnuiesc să adun notițe într-o bază de subiecte la care recurg în caz de nevoie sau atunci când se acumulează suficient material pentru o construcție de câteva mii de semne. Lucrez după număr de semne (obligatorii în ziua de azi) și cu termen-limită, pe care, cu rare și obiective excepții, le respect de dragul redacțiilor.
Nu citesc alte cronici înainte de-a o scrie pe-a mea, din simplul motiv că vreau să evit tendințele polemice. Am colegi pe care-i urmăresc constant, ale căror texte le parcurg după ce pun punct ultimei propoziții dintr-al meu și-l trimit la destinație.
Nu ezit să scriu și despre creațiile nereușite, chiar dacă atrag antipatii. Nu mi-am propus vreodată să fiu populară sau să am fani. Pentru unii, a nu scrie despre o producție ratată a devenit un principiu, orientându-se exclusiv spre creații care conving. E și această tăcere critică un fel de sancțiune.
A scrie săptămânal e, da, un ritm solicitant, dar tempoul acesta te menține alert, te ține branșat la pulsul scenic pe care ți-ai asumat să-l oglindești.