„Masca veselă a Italiei“ cum a numit-o Byron, Veneția își datorează celebritatea mondială nu numai canalelor pe care e construită, ci și carnavalului care o îmbracă, o dată pe an, în hainele sărbătorii. Originile carnavalului coboară profund în istorie, până la obiceiurile romane, iar menirea lui este de a oferi, înainte de intrarea în postul Paștelui, o ultimă mare serbare populară ce precedă asceza și o pregătește printr-o suită de excese.
Plăcerea serbărilor, a petrecerilor populare a caracterizat dintotdeauna Veneția, gustul pentru festiv fiindu-le specific atât aristocraților, cât și oamenilor simpli. Poate și pentru că manifestările carnavalești aveau puterea de a face ca diferențele sociale să se șteargă vreme de câteva zile. Indivizii deveneau egali, cum nu erau în afara sărbătorii, pentru că sub ascunzișul măștii identitatea devenea incertă, fiecare fiind numai un personaj dintr-o suită. Aceeași mască permitea, grație aceleiași împrumutate identități, libertăți de neînchipuit altfel, care făceau farmecul carnavalului de Ev Mediu. Chiar călugării de la San Marco coborau în mijlocul mulțimii, cu măști negre de mătase, revenind, pentru scurtă vreme, la viața de care se despărțiseră îmbrăcând sutana.
Arhitectura urbană a Veneției este cadru perfect pentru manifestări carnavalești. Întregul oraș, ieșit parcă din ape, este o uriașă și somptuoasă scenografie în care costumele de carnaval transformă locul într-un univers al bucuriei de a petrece. Carnavalul înseamnă zile de comportament deosebit, exuberant, în care oamenii sunt legați printr-o frenezie ce ține de tipicul sărbătorii. Carnavalul invită la un comportament care răstoarnă stările de lucruri obișnuite și reîncarcă energetic bateriile umane.
Carnavalul venețian e de sorginte aristocratică
Aproape două săptămâni, la Veneția se desfășoară procesiuni populare, spectacole de stradă, defilări, care alegorice, concerte, ca semn al nevoii de eliberare, de care din când în când ființa umană are atâta nevoie. Sunt, într-un fel, Sărbătorile nebunilor de odinioară, care se rafinează într-un timp de dimensiuni istorice, devenind încântător spectacol de stradă. Orice carnaval degajă energii, pune în mișcare imaginații, distingându-se ca o perioadă de totală eliberare. Ieșirea din obișnuit este cea mai importantă dimensiune a sărbătorii carnavalești, alături de aceea a eliberării totale. Masca și costumul te scapă de sine, devenind pentru scurt timp un altul, de împrumut. În spatele acestui alt eu, îți permiți tot ceea ce în restul anului nu-ți este îngăduit. Și cum asemenea manifestări au și caracteristica epidemiologicului, contaminându-i pe cei din preajmă, carnavalul devine și un însemn de coeziune citadină, adunându-i sub înfățișarea sa luxoasă pe toți orășenii conectați la pulsul vibrant al sărbătorii.
Carnavalul venețian e de sorginte aristocratică, spre deosebire de cel de la Roma, prin definiție popular. Bogata republică avea o slăbiciune pentru serbările publice și petrecerile particulare. Galantă și mondenă, Serenissima gusta „plăcerea inteligentă“, muzica (aici s-a născut bel canto), poezia, spectacolul, într-un tentant „trăiește-ți clipa“. Palatele ce se dezvăluie de o parte și de alta a lui Canal Grande, afișând ostentativ dantelării de coloane gotice, invită la banchete de gală, cu candelabrele scânteind în spatele geamurilor ogivale, reflectându-se în prețioasele oglinzi venețiene. În ele se reflectau chipurile camuflate ale invitaților ce veneau până la scara palatelor purtați de gondolele suple.
Traversând cu vaporetto Canal Grande, surprinzi și acum, la orele serii, cupluri de mascați ce se îndreaptă spre Ca D’Oro, unde luminile aprinse anunță un banchet de gală. Costume elegante, nelipsita pelerină neagră și tricornul acoperind peruca, chipul ascuns în spatele măștii, ca în acel mult invocat ottocento decadent, când principala grijă a venețienilor erau toaletele, cochetăria și balurile. Ottocento a fost, în întregime, un continuu carnaval, al cărui centru absolut era Piața San Marco.
Fiecare piațetă trăiește frenezia carnavalului
O prețuire aparte era acordată atunci artei scenice, în Veneția funcționând șapte teatre, la care se adăugau nenumăratele reprezentații din piețele publice. Goldoni a scris și lucrat aici, revigorând commedia dell’arte prin realismul pieselor sale și scriind și pentru opera buffa, gen abia inventat. Drama mascată se juca mai tot anul, iar femeile aristocrate nu ieșeau din casă fără să-și acopere chipul cu o mască, dincolo de care, cu ajutorul imaginației, orice era posibil și îngăduit. Tradiția s-a perpetuat, iar carnavalul venețian de-acum reface prin măștile și costumele sale, trecutul luxos.
Fiecare piațetă trăiește frenezia carnavalului, dar punctul de maxim interes este San Marco. În spațiul său larg se derulează procesiuni cu oameni mascați, lumea cântă, dansează, dar mai ales își etalează costumul confecționat special. Cele mai frumoase și mai strălucitoare materiale, în cele mai variate culori și mai neînchipuite combinații: satin, mătase, catifea, pene, perle, pietre colorate, punând alături movul și negrul, roșul și auriul, verdele și galbenul, ca în costumele aristocraților de demult. Nu lipsește scufa de măscărici, din petice viu colorate, cu clopoței la marginile tichiei, anunțând sosirea bufonilor. Arlechinii alternează romburile colorate, iar Colombinele le dau replica vestimentară. Mulțime de clovni. Peisajul sărbătorii e completat de ghirlande de lumini (cele mai spectaculoase decorează podul Rialto), confetti, focuri de artificii.
La Cafeneaua „Florian“, figuranți în costume de epocă refac atmosfera vremurilor apuse: crinoline, peruci, conduri din satin, măști. În materie de măști, imaginația artizanilor venețieni nu pare să aibă limite: din ceramică, plastic, piele, lemn, de diverse mărimi, în aceleași culori de curcubeu. Fiecare mască e un fragment de Veneție și, mai ales, e o emblemă a memoriei.