Pe de-o parte, si-am mai spus-o, rockul este o stare de tinerete. Nimic de zis despre, si toata admiratia pentru batrinii care, ca Rolling Stones, fac stadioane pline. Fenomenul e prea simplu ca sa incerc vreo explicatie desteapta. Faima datorata massmedia e „vinovata” de amplitudinea miscarii puhoaielor de lume, nu catharsisul obtinut, eventual, prin „participarea” la eveniment, de platitorul pretului piperat al biletului. Vremea descatusarii spiritelor, a comuniunii extatice gratuite, a lui „to be in” (ceea ce s-ar traduce prin „a fi intru”, formula cu celebritatea ei, sper c-o stiti… ), timpul de aur al ingenuitatii si-al fraternitatii datorate rockului s-au dus. Si, vorba unui comentator american, „niciodata nu se vor mai intoarce”… (Avea acest sentiment al ireversibilitatii – n-as indrazni sa-i spun regret – bateristul Costin Petrescu, acum citiva ani, vizitind la Paris expozitia de instrumente & tehnica Pink Floyd… Si-l are Lidia Creanga, la sfirsitul cartii despre Catena, cind spune „Ce mai conteaza!”… ) Sa uiti insa acele vremuri, cu osebire sa uiti lectia lor, este la fel de jalnic si dezolant ca si cum te-ai dedica muzicii de avangarda fara sa stii cine au fost si ce-au compus
Arnold Schonberg, Alban Berg sau Igor Stravinsky. Sa nu uiti acele vremuri, sa ramii ancorat in „sinergia faptelor” de-odinioara, este un viciu inofensiv pentru societate, dar nu si pentru fiinta si familia proprie… Sa te crezi pururi tinar este ceva frumos si – de nu gresesc – inerent individului cu deprinderi artistice. Sa te porti ca si cum ai fi inca tinar, uitind de parul alb, de fata buhaita, de pungile de sub ochi, de ridurile fruntii, de maselele lipsa, de reumatismele articulatiilor, de proeminenta burtii, de osinza, de alte pacate ale trupului de carne si oase, poate fi dovada unei ambitii, dar nu a unui comportament inteligent. Oamenii accepta batrinetea altora, nu pe-a lor. Publicul adora formele perfecte, energia contagioasa, pielea intinsa care inspira incredere & transpira sanatate. Nici batrinetea nu-i dispretuita, cind se manifesta cu umor, ca betesug. Asta vara, in concertul Crossroads de la Chicago, B.B. King a fost mai aplaudat decit oricare alt chitarist, pentru ca nu si-a ascuns cei 81 de ani, a glumit c-a uitat melodiile, dar a glumit si pe seama inevitabilei sale treceri Dincolo…
Vedetismul e un alt ingredient ce sta de-a curmezisul conectarii la spectacole de rock vechi. De inteles la niste oameni depasiti vizibil de starea in care au ajuns, mai ales cind contul din banca le permite extravagante comportamentale, cind publicitatea le stimuleaza excentricitatile iar trepadusii infumurarea, acest fel de a fi se razbuna rapid prin turbulente ce conduc la departamentul psihiatric al clinicilor de fite. Poti accepta ca oamenii acestia se exprima pe sine, ca n-au nevoie de cirje sa-si sustina statura. Dar foarte putini reusesc sa treaca de-o anume suficienta, un deja-vu, imposibil de inghitit daca esti un om normal, cu reflexe obisnuite. Caci nimic nu-i mai dureros pentru sufletul sensibil decit artistul batrin, cramponat de succesele-i prafuite!