În filmul A șaptea pecete, regizat de Ingmar Bergman, un cavaler întors din cruciade provoacă Moartea la o partidă de șah. Va trăi câtă vreme jocul continuă. Pentru actorul Max von Sydow, interpretul cavalerului, jocul de șah s-a terminat pe 8 martie 2020. Șahistul care a jucat cu piesele negre a câștigat partida.
A șaptea pecete (1957) a fost filmul care l-a făcut cunoscut întregii lumi pe actorul Max von Sydow. Născut într-o familie cu origini aristocratice în Suedia, pe 10 aprilie 1929, Carl Adolf von Sydow (care și-a luat prenumele Max în timpul serviciului militar), a fost atras de actorie încă din școală și a studiat la Royal Dramatic Theatre, în Stockholm.
Întâlnirea, în 1955, cu regizorul Ingmar Bergman avea să fie crucială. Au lucrat împreună întâi la teatrul din Malmö, apoi în cinema. După A șaptea pecete, Max von Sydow avea să mai apară în alte zece filme ale lui Bergman, două dintre ele laureate ale Oscarului.
„Bergman m-a învățat totul despre meseria asta, întâi în teatru, apoi în cinema“, declara mult mai târziu von Sydow. „Avea un talent de șef de orchestră pentru a acorda întreaga distribuție la aceeași pasiune față de opera la care lucra. Îi datorez disciplina muncii, un pic de filosofie și o prietenie extraordinară. Proveneam amândoi din medii similare, familii foarte cultivate și foarte religioase, de luterani foarte stricți. Am discutat mult între noi despre religie.
El avea o credință profundă, iar regretul meu este că nu am măsurat această profunzime atunci, fiindcă eram tânăr și contra protestantismului. Dar am înțeles mai târziu.“
După ce ani la rând a rezistat ispitei Hollywoodului, trece în cele din urmă oceanul pentru a juca rolul lui Hristos în epopeea biblică The Greatest Story Ever Told (1965), film care a fost începutul unei lungi cariere de succes în filmele americane, de la producții comerciale, „popcorn“ (din „curiozitate“ și „din dorința de schimbare“, obișnuia să se justifice actorul) la filme mult mai ambițioase artistic. Dar filmul lui preferat a fost un film european, Pelle the Conqueror (1987), reîntâlnirea târzie cu Bergman care i-a adus și o nominalizare la Oscar. În aceeași perioadă, s-a reîntors și pe scenele din Stockholm și Londra, de unde lipsise mai bine de o decadă.
Filmul care l-a făcut cu adevărat un star internațional, printre cele mai de succes din cariera sa, a fost Exorcistul (1973) lui William Friedkin, film despre care mai târziu a spus că este „foarte distructiv, foarte negativ“, dar care, astăzi, este cel mai des legat de numele său. Pentru rolul preotului exorcist, von Sydow a fost nevoit să îndure zilnic ore de machiaj (grație expertului oscarizat Dick Smith) care să îl transforme dintr-un bărbat de 44 de ani într-un bătrân de 73.
Din anii ’90, Max von Sydow a alternat, cu succes, apariții în producții europene precum Until the End of the World (1991), a lui Wim Wenders, cu roluri în filme americane, majoritatea producții comerciale de foarte mare succes. „Problema este că de cele mai multe ori directorii de casting sau producătorii îmi propun roluri pe care le-am mai făcut înainte, ceea ce e foarte plictisitor“, declara Max von Sydow în 2012. „Nici nu mai număr câți preoți, sfinți și papi am jucat. Câți refugiați evrei și ofițeri naziști… Iar la vârsta mea, ce roluri ar mai fi pentru mine? Numai roluri de bunic. De obicei, aceștia mor.“
Deși trecut de 70 de ani, cu o varietate de regizori cu care a lucrat, de la Dario Argento la Steven Spielberg, cu apariții inclusiv în Războiul stelelor: Trezirea Forței sau serialul fenomen Urzeala tronurilor, a acceptat un rol într-un ultim film, Kursk, în 2018. Regizorul Thomas Vinterberg a povestit că, în ultima zi a filmărilor, întreaga echipă l-a aplaudat îndelung pe actor.
„Publicul își va aminti, din păcate, mai ales rolurile mele la cinema. Amintirile celor care m-au văzut pe scenă nu sunt vizibile și altora, rolurile mele pe scenă vor trăi doar în amintirile celor care au fost în sală“, declara Max von Sydow ziarului „Los Angeles Times“. „Sper doar ca oamenii să își amintească ceva din ce am făcut, orice ar fi, care să însemne că am făcut ceva demn de amintit.“