Relația unui artist ori a unei instituții cu publicul e fundamental afectivă.
Toate artele spectacolului lucrează cu emoții, plăcerea culturală fiind nucleul în jurul căruia se migălește țesătura complexă care înseamnă strategii de atragere și de întreținere a audienței. Dimensiunea comercială e atașată raportului afectiv, cumpărarea unui produs cultural e determinată de un cumul de factori cu ponderi diverse, uneori dificil de decelat.
Categorii de public
Orice public este o structură temporară, compusă aleatoriu, care se comportă precum un grup cu reacții colective, care respectă involuntar regulile de psihologie a mulțimii. Adică e predispusă la o manipulare afectivă, prin suspendarea neîncrederii și abandonarea vremelnică în iluzia teatrală. Sunt identificabile numeroase soiuri de publicuri. Publicul captiv frecventează teatrul indiferent de titlul producției sau de realizatorii ei. E compus din fani, aceia care urmăresc necondiționat cam tot ce face un artist sau un operator cultural. Spectatorii care îl alcătuiesc sunt o categorie pe care o cultivă agenții de PR, bloggerii, forumiștii, sunt prietenii, urmăritorii devotați.
Publicul de premieră e un alt tip de audiență. Cei care văd primii noua creație și dau un feedback – amici, cunoștințe, oameni de presă, autorități, reprezentanții ai sponsorilor, ai tuturor acelora care au avut de-a face într-un fel sau altul cu realizarea – se comportă de regulă mai entuziast, fiind implicați sufletește. Publicul de premieră e unul predominant prietenos. La entuziasmul și bucuria participării la ceva special, la cea dintâi vizionare a unei creații se adaugă substratul personal, curiozitatea, empatia cu munca și efortul creativ al artiștilor. Publicul de premieră e precum o hârtie de turnesol, el transmite valul inițial de impresii, deloc de neglijat în promovarea de bouche à l’oreille ori prin cronici a noului spectacol. Implicit, transferul emoțional dinspre sală spre scenă pe care-l resimt artiștii la fiecare reprezentație e mai puternic la premieră. Și contează enorm pentru protagoniștii care au trudit într-o echipă vreme de câteva săptămâni bune, pentru o oră, două de încântare a publicului. În culturile anglo-saxone există obiceiul de-a face câteva preview-uri, la care presa nu are acces din motive evidente, în orice caz, nu are voie să scrie despre, pentru a testa reacțiile. Scurte discuții postfațează previzionările, iar uneori regizorul face mici ajustări în funcție de întrebările și sugestiile lansate.
Publicul e, ca entitate, cu totul altul în fiecare seară și reacționează divers. Componența lui generală se datorează hazardului, iar comportamentul receptiv depinde de filtrele culturale așezate în timp în orizontul de așteptare. Mersul la teatru lărgește prin exersare spiritul critic, oferă repere comparative, transformă un nepriceput într-un spectator avizat.
Publicul de festival sau de turneu e o altă subcategorie. Există deosebiri de nuanță între spectatorii din țări, regiuni sau orașe, care provin din cultura locului, din obișnuințele de consum cultural. Fără să cădem în plasa clișeelor, nordicii și anglo-saxonii reacționează mai cerebral, în vreme ce meridionalii se entuziasmează mai rapid și intens. Se constată diferențe de reacție și între locuitorii unui oraș obișnuit cu evenimentele teatrale, care a avut ocazia să vizioneze o varietate mai largă de spectacole (un festival e o modalitate de a extinde orizonturile perceptive ale publicului, oferindu-i eșantioane estetice din întreaga lume) și cei care sunt la primele întâlniri cu arta vie.
Experiența receptivă
Prima experiență de spectator contează enorm, indiferent de vârsta la care se produce. Adecvarea la etatea și așteptările privitorilor novici, pregătirea acestora pentru ce urmează să vadă sunt elemente care disting ceva ce va deveni un eveniment plăcut, unul neutru ori nefericit. Și care va condiționa revenirea în sala de spectacol sau îndepărtarea de ea. Când publicul e infantil, ideal e să se discute cu acesta înainte de vizionare, pentru a-l pregăti și, post factum, pentru a-i lămuri curiozitățile.
Ce aduce publicul la teatru, ce motive îl determină să petreacă seara în sala de spectacol? Pentru unii, e o formă de socializare. Merg însoțiți de cineva apropiat, se întâlnesc cu oameni cunoscuți care împărtășesc preferințe similare. Pentru a ieși din cotidian, pentru a evada temporar într-o fantezie. Pentru mulți e foarte importantă clădirea, arhitectura interioară, senzația de special și sărbătoresc. Socializarea prin cultură generează senzații înalte, intelectuale, iar emoția evenimentului live e unică.
Idealul e un public curios și pozitiv. Existența lui se cultivă, e un demers pe termen mediu și lung, care începe în anii copilăriei, pare să întâmpine ceva dificultăți la adolescență și devine reflex la maturitate. Fiecare creator și așezământ are publicul pe care îl merită, pe care se pricepe și străduiește să îl modeleze. Publicul nu e doar un asistent, e un partener. El se află în partea neluminată a sălii, dar e un element concomitent cu cele de pe scenă. Implicarea lui în reprezentație a parcurs un drum istoric. De la postura contemplativă, predominantă la spectacolele de incintă clasică, la privitorul participativ de azi au trecut câteva secole de practică scenică. Implicarea oamenilor reali se face acum, în formulele de teatru documentar, încă din etapele de pregătire a proiectului, prin interviuri, prin arhivarea artistică a expertizei lor sociale și profesionale. Histrionii deschiși la experiențe artistice sunt distribuiți în producții de gen. Participativitatea poate îmbrăca și alte forme, în decursul procesului receptiv, în propuneri scenice imaginate astfel încât fiecare privitor își recreează mintal și afectiv propriul spectacol. Totul, pentru a menține efervescentă dinamica interesului publicurilor-țintă.