Când îi vedem pe scenă sau pe ecran, avem tendința să-i suprapunem cu personajul pe care-l joacă și, de dragul iluziei promovate de arte, să uităm omul din costumul de scenă și din spatele replicilor. Interpretul de la rampă e un civil înainte de a păși în perimetrul pus în valoare de un decor și de lumini, în timpul evoluției și după ce părăsește scena. Uităm voit că un personaj intră în raza noastră vizuală cu o secvență dintr-o biografie ficțională întruchipată prin sarcinile de joc stabilite de regizor.
Artiștii sunt și ei oameni. Au ezitări, temeri, îndoieli și, mai ales, emoții. Afectele sunt materia primă a meseriei și se antrenează permanent pentru a fi credibili. Actorii joacă. E scopul pentru care se pregătesc să-și activeze talentul în perioada studiilor și, în etapa pre-spectacol, parcurg traseul către portretizarea interpretativă. Se documentează în privința eroului, încearcă să afle motivația (ce simte?, de ce așa?, de ce face asta și nu altceva?), posibilele gânduri interioare. Elemente pe care ulterior le animă în structura temporară care e orice producție teatrală.
Actorii nu se joacă pe ei înșiși, ar fi o eroare, ar ajunge să se repete, ar mina esența artei teatrale care mizează exact pe capacitatea lor versatilă. Să descopere sentimentele personajului și relațiile pe care le construiește cu ceilalți din scenă e, finalmente, pariul fiecăruia. Și, apoi, să le transfere celor care privesc din sală.
Consumul psihic e imens
Și actorii au emoții. Unii chiar foarte mari și chiar înaintea intrării în scenă ori în timpul evoluției. Unora li se face rău, au transpirații reci, li se pare că au uitat toate replicile și mișcarea, că prestația lor va fi catastrofală. Senzația de gură uscată, durerile de cap, palpitațiile sunt tipuri de reacții fiziologice care definesc tracul dinaintea unei reprezentații. Consumul psihic în profesiunea aceasta e imens, iar capacitatea de a procesa sentimente devastatoare și de-a le face să fie constructive vine din practică, prin cunoaștere, înțelegere și exersare. Când în cauză e un film, e relativ mai simplu. Se poate relua, se trag mai multe duble, se păstrează cea reușită. La teatru, unde e live, concentrarea și controlul afectiv trebuie practicate.
Propriu teatrului e că artiștii săi lucrează cu emoții pe care încearcă să le transmită privitorilor. Nu neapărat să le simtă ei – unele metode de actorie se bazează pe identificare psihologică, altele mizează pe distanțare –, ci să-i convingă pe cei cărora li se adresează. Cum fac? Există câteva trucuri. Cum procedează în momentele de maximă tensiune dramatică, atunci când trăirile eroilor ating intensitate maximă? Cum se pregătesc să joace enervarea, de pildă? Cunoscătorii sugerează fizicalizarea, pregătirea corpului pentru o asemenea reacție: flotări, genuflexiuni, niște țipete, strânsul din pumni, bătutul din picior sau orice altceva ajută la creșterea tensiunii. E un mic antrenament premergător, în culise, la cabine, în decursul repetițiilor. Altă strategie posibilă pentru jucarea mâniei e să-și închipuie că se ceartă cu cineva pe care îl detestă, să îl proiecteze în personajul cu care are dialog sau acțiune scenică.
Una dintre curiozitățile frecvente ale publicului este legată de modalitățile prin care actorii reușesc să plângă la comandă. Și pentru asta există mai multe strategii. Una dintre ele presupune recursul la memoria afectivă. Cu puțin timp înainte de momentul care cere lacrimi, se gândesc la un episod trist din viața personală și merg pe direcția aceasta. La unii funcționează de minune. Asocierea unei replici cu un anumit moment trist din viața proprie sau cu unele neexperimentate, dar tragice prin ele însele, înseamnă o mare putere mare de imaginare, de transpunere afectivă.
Empatia cu personajul
Alte secrete sunt mult mai pragmatice. Unul este să țină ochii închiși preț de câteva secunde, să își frece pleoapele, după care privesc insistent către un punct fix fără să clipească vreme de 30 de secunde. Rezultat garantat! Când e un proiect pentru televiziune sau film, unde lacrimile trebuie să se vadă, un baton mentolat aplicat într-un strat subțire, invizibil sub ochi, e soluția de succes. Și vaporii de ceapă ajută (deși efectul secundar e iritarea ochilor), iar câteva picături de glicerină în colțul ochiului conduc la fix către efectul scontat.
Adevărul e că unele persoane plâng mai ușor, dar pentru a sugera tristețea nu doar lacrimile poartă întreaga răspundere. Mimica, limbajul corporal, gestica sunt la fel de importante. Postura, mișcarea, ritmul, replicile, tonul pe care sunt spuse, toate împreună fac personajul și trăirile acestuia.
Un îndemn util în pregătirea unor secvențe esențiale este repetatul în fața oglinzii sau filmarea, ca să se poată vedea și corecta. Capacitatea de transpunere, empatia cu personajul, cât mai multe date despre el sunt elementele de sprijin în creație. Studierea comportamentelor tipice (gangster, profesor, prostituată, medic, elev etc.) fără a cădea în clișeu, călătoriile de documentare, tehnicile de intrare în rol conduc la reușita răsplătită prin aplauze.
Actorii trebuie să știe cum să transfere emoțiile, să le arate celorlalți, nu neapărat să le trăiască ei înșiși. Confundarea cu personajul induce riscul de-a rămâne marcați de un „individ“ cu care conviețuiesc o vreme și de care ulterior nu mai pot scăpa, îi acaparează. Pentru că ceea ce transmit actorii sunt emoții imaginate.