Mai e puțin și se împlinesc două luni de când trăim în carantină, sub spectrul coronavirusului care ne-a tulburat viețile.
Ciudat: n-a fost nevoie de un război, nici de o molimă – căci COVID-19 nu e în nici un caz Moartea Neagră – ca să dea peste cap mersul întregii planete. Nu poți să nu te întrebi: chiar atât de fragilă să fie societatea noastră de azi? Sau mai degrabă temătoare, precaută, atât de îngrijorată să nu-și piardă micul ei confort (acolo unde există), încât preferă să își schimbe cele mai umane năravuri?
În fine, au trecut două luni – aici, în România. În alte părți a trecut mai mult. La început am privit totul cu o ușoară nepăsare, una cam de bravadă: nu-i mare lucru, doar o gripă mai violentă, vine și trece. Apoi ne-a copleșit teama: din China au început să vină vești nepropagandistice, au murit mii de oameni și în Europa, în Italia regiuni întregi au fost devastate, s-au înmulțit cazurile și în România, au apărut primii morți… Inevitabilitatea epidemiei ce se apropia de noi, teama de moarte – la așa ceva nu poți rezista.
Așa că am intrat în carantină. De atunci ne petrecem zilele în casă și – cei mai norocoși – în curte. Ieșim la cumpărături rar și în grabă, cu măști pe față, cu mănuși pe mâini, aruncând priviri piezișe la oricine se apropie de noi la raftul cu morcovi. În primele săptămâni ne temeam că o să dispară alimentele, benzina, curentul, că o să vină apocalipsa COVID. Am făcut provizii, ca să rezistăm în jalnicul nostru buncăr. Eu comentam ironic la vederea cărucioarelor arhipline și a rafturilor goale din magazine, dar n-am putut să nu particip la goana după hrană. Râdem, glumim, dar ne aliniem. Făină, două-trei kilograme, de obicei nu folosim, dar să fie acolo. Mălai, să tot mănânci mămăligă până la Ziua Judecății. Spirt nu, nu se găsește, a dispărut – ba cică s-ar mai găsi, aduc unele farmacii, dar pe liste de așteptare. Norocul nostru a fost că ne-a prins carantina cu vreo trei litri de spirt în casă, rezerve de dinainte de coronavirus, asta doar fiindcă sunt un fost copil comunist, obișnuit să cumpere lucruri pentru că nu se știe. Dezinfectant? Nu, nu se găsește nicăieri, dar noi aveam vreo doi litri prin casă, nu întrebați de ce – tot comunismului i-aș mulțumi dacă aș avea de ce. Și așa ne-am aranjat micul adăpost anti-coronavirus, la fel ca toată lumea.
Am început să ne spălăm obsesiv pe mâini, nu doar după o ieșire la cumpărături, ci și după una în curte, fiindcă umblă vorba că aerosolii împroșcați de tusea unui bolnav de COVID-19 plutesc vreo cinci-șase metri, adică și peste gardul casei dacă, Doamne ferește, tușește vreun bolnav afară, pe trotuar. Când primeam cîte un pachet, îl ștergeam cu dezinfectant pe toate fețele și îl lăsam să stea într-un loc ferit măcar două zile.
Apoi am lăsat pachetele să stea doar o zi. Apoi câteva ore. Acum doar le dezinfectăm, dar asta mai mult din reflex, ardelenește, dacă-i musai, atunci cu plăcere. Mă spăl pe mâini când intru în casă, dar nu mai cumpăr rezerve de alimente. Oricum între timp rafturile magazinelor gem de făină și mălai și griș și conserve și tot ce lipsea acum vreo lună. Se găsește și spirt pe ici, pe colo – la un preț de patru ori mai mare, dar astea-s regulile pieței, nu semnele apocalipsei, cerere și ofertă, nu sfârșitul lumii.
Însă, mai mult decât orice, m-am plictisit. Mi-e urât. Nu-s singurul: lumea începe să freamăte, să se întrebe cât mai durează. S-a săturat de carantină. Te obișnuiești cu orice, chiar și cu ciuma, dar nu cu izolarea de lume. Parcă nici dracu’ nu mai e chiar așa de negru ca ieri. Afară e o primăvară năvalnică, e soare, cald, totul e înflorit, terasele cafenelelor sunt pustii și triste și noi ne închidem în case. Ne crește părul, ne cresc unghiile, ne crește urâtul. În ultimele zile văd pe fereastră tot mai mulți oameni ieșiți, poate la plimbare, poate la cumpărături, pe jos, pe biciclete, câte trei-patru sau chiar mai mulți. Acum vreo lună rar zăreai pe cineva.
Presimt că în curând urâtul o să învingă teama. Și, cică, un cercetător israelian afirmă că după vreo șaptezeci de zile epidemia se stinge oricum în focarele unde a izbucnit, cu sau fără măsuri de distanțare socială. Nu știu dacă se înșală sau nu. Dar sunt sigur că îi e și lui dor să bea o cafea la terasă, într-o piață de la el din oraș.