Am găsit metafora într-un cântec al trupei canadiene The Birthday Massacre, intitulat Mirrors.
Este penultimul de pe noul album, Diamonds, distribuit în acest martie confuz de Metropolis Records (firmă la care grupul și-a editat toate cele opt discuri de până în prezent). „A missing piece of mind/ Drawn and redesigned/ What we are is what’s defined/ Words of wasted youth/ A lie preceding truth/ All we gain is more to lose“. Poate că versurile – citate din aceeași piesă – nu sună prea convingător pentru urechile hârșite de trepidația lumii contemporane. Nici armoniile adunate într-o partitură nu câștigă multă atenție. Unora li se pare că trupa cântă ceva extrem de ușor, chiar flușturatic. Dovadă vânzările precedentelor CD-uri, care n-au făcut din Birthday Massacre un nume greu, de pus cap pe afișul oricărui festival. Și asta în pofida faptului că activează de peste două decenii.
Istoria grupării combină prietenia închegată în școală cu interesul pentru spectacole, ca modalitate de participare la convulsiile timpului. A început într-o clasă de la Colegiul de artă Fanshawe, din London, Ontario, unde o fată poreclită Chibi, cu talent vocal și prezență fizică vivace, s-a împrietenit cu un băiat supranumit Rainbow, bine pregătit ca interpret la chitară și claviaturi. Ca orice gașcă hotărâtă „să dinamiteze anchilozarea din show-biz“, cei doi au convenit să-și păstreze pseudonimele și pe scenă, și pe copertele discurilor, ca și pe site-ul online deschis imediat ce formația a prins contur prin cooptarea altui chitarist, Michael Falcore. Tripleta a rămas până azi, celelalte instrumente – bas, clape, tobe – fiind adjudecate pe rând de diferiți coechipieri. Vreo doi sprijină trupa în continuare, fie la înregistrările de studio, fie la conceperea de videoclipuri. Pe scurt, prietenia coagulată în fierberea începuturilor nu s-a destrămat la întrezărirea faimei. Sau poate n-au văzut-o încă?
Se remarcă de la prima ochire că majoritatea copertelor de discuri au ca dominantă o culoare între indigo și violet. N-am aprofundat ce poate să însemne asta, dar pare să nu fie fără însemnătate. Cine e curios, are la dispoziție destule interviuri și materiale pentru lămurire. Pe mine m-a incitat doar titulatura. Și-am găsit o veche explicație la Chibi, anume că: „Birthday, and massacre. Light, and dark. Cute, and evil“. O chestiune de contrast evident, fără limitare la un domeniu. Pentru ce? Chiar trebuie să te pui la mintea unor puști de liceu care vor să șocheze, știind că e calea cea mai rapidă pentru câștigarea notorietății? Uneori nu strică să faci asta, fiindcă din mintea junilor de azi naște realitatea zilei de mâine și masacrul zilei de poimâine. Vreți demonstrație? Hai că nu suntem copii!
Dincolo de atitudinea voit ireverențioasă, găsim o preocupare cât se poate de sobră pentru condiția tinerilor din societatea multinațională de azi, uniformizată ca o pandemie pe mapamond. Problemele sunt aproape la fel peste tot: și în Canada ori SUA, și în China, și în Argentina sau Suedia, în Rusia ori pe aici, pe plaiurile valahe. Copii care trăiesc agățați de televizoare, telefoane, internet căutând izbăvire într-o altă realitate, de obicei una inexistentă sau virtuală. Ilustrativă este chiar piesa Enter, care deschide albumul recent. „Enter through the alleyway/ Past the invisible door/ And all the way down the Escher staircase in the Underworld/ It’s not the same as before“. Admit că e o chestie facilă, dar să vorbești de imaginarul graficianului M.C. Escher nu e la îndemâna fiștecui din lumea rockeristică!
Ceva mi-a plăcut într-o măsură nedeterminată: combinația de linii melodice pervers cuceritoare și texturi sonore tipice de industrial-metal. Aș spune că ni se oferă o salată de Nena cu Rammstein. De unde succesul trupei în Germania…