În ziua în care bunică-mea l-a cunoscut pe îndrăgitul sceptic de la Paris.
Îmi mai trăiesc trei bunici din patru. O bunică de 81 de ani și un bunic de 90 de ani. Amândoi sunt de origine bulgară. Bunică-mea a jucat cinci minute într-un film cu Anda Călugăreanu. Bunică-miu a văzut în direct execuția soților Ceaușescu. Lucra la unitatea militară din Târgoviște unde l-au împușcat pe dictator. Era instalator.
Cealaltă bunică a mea are 86 de ani. Amândouă bunicile sunt născute, la fel ca mine, sub semnul zodiacal al leului, e posibil chiar să fie născute în aceeași zi, 30 iulie, dar asta nu se mai știe sigur.
Amândouă au avut copii care au ajuns profesori de matematică: mama mea și tatăl meu. Bunică-mea de 86 de ani, mama mamei mele, mi se pare că seamănă bine cu Locotenentul Columbo și cu Emil Cioran.
Profitând de acest aspect, dar și pentru că îmi place să discut cu ea tot felul de aspecte, i-am dăruit o carte Cioran. Ultimul om liber, pe care am scris-o acum, când cu starea de urgență, pentru colecția de Biografii romanțate de la editura Polirom.
Bunică-mea nu mai vede bine decât cu un ochi, la celălalt s-a stins lumina, după o cataractă netratată. Nu l-a citit în viață pe Emil Cioran, fiind ocupată cu supraviețuirea la noi, în lumea a treia.
De fapt, adevărul și mai dureros e că nici n-a auzit până acum de dumnealui. I-am dat cartea, s-a uitat la copertă și apoi povestea a fost așa:
— Cine e omul ăsta?
— Cioran. Un scriitor. A murit. A stat pe la Paris.
— Câți ani avea când s-a prăpădit?
— 84.
— Păi, vezi? Eu am 86, dar îmi place să spun că am 100!
— Îți place, dar degeaba. Tot 86 ai.
— Daaaa. Așa îmi place mie să spun: am 86 de ani și-am plecat pe o suuuută de ani! Mai rotunjesc un pic. Dar ia spune-mi, a fost deștept?
— A fost.
— Așa, să nu te apuci să scrii de toți proștii. Dar în ce an s-a prăpădit?
— În 1995.
— Când a fost asta? Pe vremea lui Bill Clinton?
— Atunci a fost.
— Dar el credea în Domnul?
— Ta-su’ a fost popă.
— E clar.
— Dar, dacă te ajută cu ceva să afli asta, să știi că a fost și cam nebun.
— Păi, ce, eu n-am fost?
— Dar și-a revenit.
— Păi, și eu n-am fost tot așa? Dar uite că mi-am revenit și eu. Știi ce am făcut când mi-a sărit prima dată siguranța la cap? Am săpat o groapă și am îngropat în ea niște zarzavat. Așa mi-a venit mie. Altădată am luat scara, zic să mă urc într-un copac din cimitir, să stau cocoțată în el, dar nu m-am mai dus, că era grea. Că și nebunu’ vede dacă e greu și stă cuminte. Așa făcea și el?
— Nu chiar așa, dar le avea și el pe ale lui.
— Păi, vezi? Vrei să-ți spun cum a fost când cu capul?
— Cum a fost?
— Când am văzut eu că o ia capul din loc, zic: stai, Doamne, nu lua capul.
— De ce ziceai așa?
— Cum de ce? Păi, eu am avut cap bun, îmi părea rău de el. Dar cum a fost când a murit el? A venit lume multă?
— Au venit mulți oameni, da. Era cunoscut.
— Când oi muri eu, vreau râsete, nu bocete, lacrimi, aoleu!
— De ce?
— Păi, am plâns eu destul pe la înmormântări. E urât așa. Eu vreau veselie. Și ce scria, povești?
— Nu chiar. Filosofie. Ce gândea el.
— Gândul lui, așa?
— Da.
— Ai zis tu că era deștept. Dar, ia zi, mai știi când îți ziceam povești cu Muma Pădurii?
— Mai știu.
— Ziceai că nu există, da’ uite că acu’ există. Eu sunt. Vezi ce babă m-am făcut?
— Dar mai ții minte că aveai matale două capre albe? Mai știi cum le ziceai?
— Nu mai țiu minte.
— Le ziceai Capră ca Zăpada și Alba cu trei iezi. Îți plăcea să faci jocuri de cuvinte, să te joci cu poveștile, să le amesteci.
— Așa îmi plăcea, da. Dar văd că și ție îți cam place. Te pomenești că oi semăna cu mine.