Un prieten – prieten bun – îmi mărturisește ceva îngrozitor, care mă scandalizează și nu poate decât să constituie sfârșitul acestei prietenii. Simte o plăcere imensă, spune el, când citește în reviste cronici proaste la cărțile altora. Dacă găsește undeva, pe-un blog sau pe Facebook, cuvinte cum ar fi „uite-aici link la recenzia lui cutare… a șters cu el pe jos!“ – ziua lui se luminează dintr-o dată. Dă imediat clic și se lasă pe spate în fotoliu. Dacă era obosit, oboseala se topește. Convingerea că îl așteaptă câteva minute de excelentă calitate îl întremează.
Trebuie spus că el însuși, așa sensibil cum e, a scris destule recenzii nemiloase, n-are mamă, n-are tată, nu se târguiește când e vorba de adevăr. Dar când le scrie altul, e chiar un deliciu – pentru că nu trebuie, îmi zice el spăsit, să-și mai murdărească el mâinile, să aibă îndoieli că poate bietul autor are ceva valoare, sau măcar ceva familie și așa mai departe.
Începe deci să citească cu sobrietate, pentru că jubilația lui are o știință. Înțelege că recenzentul trebuie să așeze în cap două-trei cuvinte de laudă. În felul ăsta, prăbușirea va fi mai de sus. Experimentat, amicul meu își dă seama rapid dacă textul de la care are atâtea așteptări e pur și simplu o recenzie negativă, pierdere de vreme, sau e în plus și veninoasă, cu mult umor, adică o mană cerească. Să fi fost cumva supărat înainte, iată-l acum proaspăt. „Cum, nenorocitule – îl căinez eu, ascultând această spovedanie dostoievskiană –, să te bucure și durerea unui confrate, și decăderea artei criticilor, care, altădată, ca adevărați arbitri ai vieții culturale…“
Dar fărădelegile lui nu se opresc aici, și el ține să le recunoască pe toate. Prietenul meu (fostul meu prieten, mă văd forțat să spun) savurează una câte una nesfârșitele răutăți din cronica respectivă – exprimate, ce-i drept, cu talent! avem oameni foarte talentați – și la sfârșit se regăsește cu mare poftă de scris. Se știe că o capodoperă are această proprietate, că mereu trezește în noi, cititorii, iluzia că am putea, scriind, să ne ridicăm deasupra condiției noastre. Amicul meu începe de îndată să redacteze un mesaj către cronicar. Cum cunoaște lumea literară ca pe buzunarele lui, știe și adresa lui personală, așa că îi scrie pe loc să-l felicite pentru sclipitoarea lui cronică, prin care, în sfârșit, a expus public nulitatea confratelui nostru, care, în tăcerea stânjenită a oamenilor subțiri, s-a coborât la a se cocoța mai sus decât…
„Mârșave, îi zic eu, nemaiîndurând să ascult această mărturie cinică, să dai acum și tu într-un scriitor prăbușit la pământ, care, amintirea vremurilor când eram toți tineri și aspiram…“
Odată trimis acest mesaj, prietenul meu – cu care nu mai pot fi prieten, deși atâția ani a fost pentru mine un model – trece la al doilea mesaj. Acesta este trimis autorului cărții desființate, pe care îl încredințează de toată aprecierea lui, îi atrage atenția că, de când lumea, combustibilul lui cutare nu este decât o descalificantă frustrare și îi recomandă deci ca nu care cumva să pună la inimă recenzia lui. „A, ai văzut?“, îl întrerup eu cu satisfacție. „Nu ești om rău! Prea te ponegrești singur.“ Și îi cer voie să-i aduc aminte cât de mult a însemnat pentru mine – și nu pot uita – că, după o cronică anonimă în care primul meu roman era desființat fără milă, de către o pană versată, căreia nu-i puteai găsi cusur, lucru cu atât mai dureros, el, prieten adevărat, mi-a scris ca să-mi aline suferința. Numai un suflet mare e capabil de-asemenea gesturi. Slavă Domnului că n-a trebuit să mă cert cu inegalabilul meu prieten, care sper să-mi rămână model mult timp de-acum încolo.
1 Trackback