L-am cunoscut in Iasi, cind a venit cu Viviana sa stea de vorba cu mitropolitul Moldovei pentru un reportaj despre Tanacu. Viviana a invitat atunci doi scriitori din oras sa ia masa cu el, pe mine si pe Emil Brumaru (care n-a putut sa ajunga) si m-a rugat sa mai chem pe cine vreau. I-am scris un mail lui Ovidiu Nimigean, care mi-a raspuns ca nu are cum, are o intilnire la Trei Sarmale cu Beigbeder, si pe Radu Andriescu, care era racit si nu a putut sa iasa.
Pina la urma, am mers cu colega mea de la Polirom, Ioana Alupoaie (hei!) si citiva prieteni. Aia a fost o noapte de tinut minte, as zice, am si povestit-o in „Suplimentul de cultura” intr-un articol si in roman. Mult timp dupa am simtit ziua aia ca fiind foarte importanta pentru mine, si incarcata, asa, cu un fel de poezie de care nu prea avusesem parte pina atunci. Emotiile mele aveau ceva tulbure si intunecat, si de la alcool si de la viata pe care o duceam, ori in ziua aia s-a facut, asa, un pic de lumina in capul meu (pe care am inteles-o cu adevarat mult mai tirziu), avea ceva auroral, proaspat, si de la emotia aia noua mi-am inceput romanul. Lui Bruckner nu prea i-am scris de fapt multe mailuri, dar atunci cind am inceput acest mesaj de 200 de pagini, mi s-a parut mult mai usor sa-i scriu lui, unui strain totusi, decit unui prieten. Ca la terapie, nu? Chiar daca e doar o conventie literara.
Urbancolia este primul roman al poetului Dan Sociu, cu un titlu „de invidiat”, cum spune Emil Brumaru. Ce este „urbancolia”?
Freud spune ca melancolia e o boala a stimei de sine. Ii lipsesc citeva dimensiuni ideii asteia, mai ales ca melancolia a fost intotdeauna perceputa ca fiind ceva difuz, fara un centru precis, iar Freud e foarte precis aici. Ceva insa e adevarat – melancolicul simte nevoia sa se ia singur in brate. Nu sa fie luat in brate, pentru ca nu se iubeste destul incit sa creada ca merita sa fie ajutat, ci doar sa se ia in brate, sa se retraga intr-un colt si sa se transforme incet intr-o gramajoara de praf. Zona asta, a Moldovei, este foarte melancolica, iar Botosani, orasul in care se intimpla povestea din roman, nu mai e nevoie sa spun ca e capitala melancoliei, macar si pentru ca poetul cel mai intens melancolic – pe acelasi loc cu Bacovia totusi – s-a nascut acolo. Iar botosanenii chiar se urasc pe ei insisi, ginditi-va numai ca luna trecuta, cind primarul isi sarbatorea realegerea, gara orasului nu avea curent, pentru ca nu-si platisera datoriile. Casiera vindea probabil bilete la luminare, iar trenurile erau directionate cu lanternele, ca-n razboi, ca-n Hrabal (sau Kafka). De aici mi-a venit si cuvintul-valiza urbancolia, care i-a placut lui Emil Brumaru si asta m-a incurajat mult sa-l folosesc ca titlu. Luna trecuta, Victor Jalba mi-a propus sa facem un multi-blog numit asa, in care urbancolici din diverse locuri sa povesteasca despre orasul lor.
Urbancolia este construit ca un roman cinematografic, ca un „roman-episod”. Ce va urma?
Urbancolia o sa aiba o continuare nu in sensul ca toate firele din aceasta carte vor fi reluate in urmatoarea. Vor fi mai multe carti grupate sub eticheta asta. Daca in poezie am renuntat la autobiografic, trecind la ceea ce numesc post-confesiv (si in felul in care Sigur Ros, de exemplu, e post-rock, adica pastrind elemente importante din rock, dar fiind altceva), o sa-mi mut autobiografiile mele fantasmatice in proza. Autobiografie fantasmatica e o sintagma al lui Stendhal si presupune un fel de autofictiune, dar in care partile inventate sint dorintele cele mai profunde ale naratorului, fie ele masochiste sau naziste sau inocente, transpuse intr-o poveste, ceea ce e mai mult decit simpla autobiografie si altceva decit romanul aristotelic, sa-i zicem, pentru ca povestea poate fi incoerenta, fantasmele se pot bate cap in cap, iar cea mai importanta e vocea. Cam ca in filmul ala britanic, Billy mincinosul : un pusti sarac care incearca sa compenseze fantasmatic ceea ce-i lipseste. Dar nu trebuie sa fii sarac, nu trebuie sa fii in vreun fel anume pentru asta, oricum lucrurile ne sint date numai pe jumatate, indiferent de ceea ce facem.